Există viață și după germani

Premiul I la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: studenți

La est de Varșovia, de-a lungul Bugului de Vest, se întind nisipuri și mlaștini, se înalță păduri dese de pin și de foioase. Locurile sunt pustii și apăsătoare, satele sunt rare. Călătorul, pe jos sau cu mașina, evită drumurile de țară prăfoase și înguste, în care piciorul se împotmolește, iar roata intră până la osie în nisipul adânc.

Aici, pe ramificația feroviară Sedleț, se află mica stație retrasă Treblinka, la șaizeci și ceva de kilometri de Varșovia, nu departe de stația Malkinia, unde se întrepătrund liniile de cale ferată care vin din Varșovia, Bolostok, Sedleț. E locul unde visurile oamenilor se curmă, iar viitorul lor atârnă de cel mai subțire fir de ață. Odată ce ai ajuns aici, nu mai există cale de întoarcere. Nu mai există ajutor, nici loc de bine. Există numai moarte.

Acest loc era coșmarul cel mai de temut al oamenilor din ghetou, știu că într-o zi o să urmeze, iar trenul morții o să-i conducă pe ultimul drum. Oricât încercau germanii să ne păcălească, însă odată plecați de aici, nu o să ne mai întoarcem.

Soarta noastră este crudă, însă nu putem schimba acest drum, fiecare fiind nevoit să-și poarte propria cruce. Tot ce putem face e să fim uniți, și împreună putem trece peste orice. În ghetou, familia însemna enorm, ea este singura avere pe care fiecare o are. O dată ce pierzi această bogăție, poți să te consideri un om pierdut, iar slăbiciunile tale pot fi resimțite cu ușurință de către germani. Noi îi asemănam cu niște câini, fiind gata să te sfâșie indiferent de bunătatea pe care le-o arăți.

Eu, Dacian Codrat, mă consider un norocos, deși eram un străin printre străini. Îl am pe tata alături, am o familie și sunt înconjurat de oameni care mă iubesc. Tata este un om de seama printre germani și unul dintre puținii doctori români evrei acceptați. Acest lucru l-a ajutat să-mi ofere mult mai mult decât aveau ceilalți. Puteam spune că sunt fericit. Tata e fericirea mea. M-aș mulțumi și cu nimic, numai să-l am pe el alături, fiind cea mai mare alinare a mea. El știe mereu când sunt trist și reușește să-mi aducă zâmbetul pe buze în ciuda greutăților pe care le înfruntăm aici.

Din păcate, în ultimul timp tata nu se simțea bine, era mai mereu obosit și tușea din ce în ce mai des. Deși încerca să-mi ascundă starea lui de sănătate, eu știam, iar acest lucru mă durea enorm și năștea în mine o frică imensă, nici nu puteam să-mi imaginez viața fără el. Astăzi, parcă vremea îmi completa starea de tristețe îmbinată cu cea de disperare. Picăturile de ploaie târzie de vară se spărgeau pe fereastra înaltă care începea din podea și se termina abia în tavan. La o privire mai atentă se zăreau în colț o mașină de scris, un radio vechi nemțesc, în formă de fereastră de biserică, câteva foi de hârtie pe care erau tipărite versuri din poemul preferat al tatei, Drumul neales de Robert Frost: „Într-o pădure erau două drumuri diferite, iar eu…/ Eu l-am ales pe cel mai puțin umblat./ Iar asta a schimbat cu totul lucrurile”, dar și o scrumieră supraîncărcată. Destul de ciudat, ar spune unii: „În vremea războiului numai germanii pot obține țigări, acei mișei care vânează fericirea oamenilor și răpesc tot ce-i frumos!” Puține cuvinte, într-adevăr, nu pot cuprinde întreaga amărăciune ce a cuprins Polonia, nimic nu mai trăiește, nimic nu mai e viu. Lebensraum! (Pământ pentru a trăi), atât cunoșteau, nimic mai mult… Mi-aș fi dorit să fac ceva, să mă împotrivesc, să țip tare că orice om are dreptul la o țară, la un trai decent, însă nu am putut, încă nu pot… Voi fi mereu un simplu copil, fără glas, fără tărie, doar cu voință. Însă, aceasta era eclipsată de frică. Îmi intrase în corp, mă făcea să reacționez la orice mic sunet. De ce? Fiindcă atunci când știi că ai devenit un simplu pion într-o țară înconjurată de regi și regine, nimic nu mai e la fel. Nu ai puterea să ieși la suprafață. Trebuie să accepți totul. Orice gram de dorință de revoltă, de libertate aduce cu sine moartea. Aici ea este cel mai mare dușman, unul cu diferite fețe și mișcări.

− Dacian!

Doctorul Koening se opri în tocul ușii și mă privi lung. Nu schițam niciun gest, mă prefăceam că nu-l aud. Parcă nu voiam să aud veștile pe care urma să mi le transmită.

− Dacian! țipă a doua oară.

Simțeam o tensiunea în glasul său, o veste proastă se apropia, eram singur. M-am întors și el s-a apropiat. M-a atins ușor pe umăr, părintește, șoptindu-mi ceva, însă nu l-am auzit, nu aveam cum, ochii mi se umpluseră de lacrimi. Simțeam. Urma să-mi spună că tata murise. Așa era. Durerea m-a învăluit ca o mantie, iar negarea își făcea ușor, ușor loc în sufletul meu. Voiam să o îmbrățișez, să mă las purtat de aceste gânduri, să mă izolez de tot, deși în adâncul meu știam că este adevărat că soarta dorea să mă pună la încercare. Urma să mă alătur celorlalți ghinioniști și o să ajung în lagăr.

Știusem de mult timp că momentul acesta va sosi, dar nu voiam, nu eram pregătit să fiu părăsit de singura persoană care mă iubea, nu după ce mama dispăruse, iar astfel familia îmi fusese dezbinată. Nu voiam să admit că de azi eram un simplu băiat orfan, întâlnisem o mulțime care o luaseră pe drumuri greșite, furau, se băteau și chiar ucideau pentru a trăi, nu voiam să fac parte dintre ei… Aceste scenarii erau de neimaginat, îmi doream să devin cineva, să aduc mândrie în sufletul părinților mei, nu să mă pierd, să uit de mine, nu acum… Deja îmi era dor de tata, de sfaturile lui, de încrederea pe care mi-o oferea, îmi era dor de viața de dinainte de război!

− Totul o să fie bine, băiete. Mă ai pe mine, pe mătușa ta, nu o să te lăsăm la greu, o să fii în siguranță, îmi promitea doctorul Koening.

− Vorbe și numai vorbe… Voi nu sunteți familia mea! Nu știți prin ceea ce trec! Mătușa are deja cinci copii pe care să îi crească și pe care să-i ferească de ghetou, o gură în plus de hrănit nu e ușor de acceptat, acestea sunt timpurile în care trăim… O pâine contează mai mult decât o viață, domnule…

Atunci doctorul tăcu, știa că am dreptate, chiar el era tată, avea de întreținut patru copii, știa prea bine cât de greu se obținea o fărâmă de pâine, indiferent dacă trăiai în ghetou ori în afară. Viața devenise o povară, întreaga lume știa asta. Adormeai cu dorința de a vedea lumina zilei și în dimineața următoare și te trezeai cu dorința de a găsi ceva hrană. În acest fel treceau zilele, lunile, din păcate și anii.

A mai rostit câteva vorbe, însă nu l-am ascultat. Cu pași pierduți am înaintat spre ușă, nu puteam să-l văd acum pe tata, nu puteam să merg la el știind că nu o să mă mai ia în brațe, spunându-mi că totul va fi bine… Îmi trebuiau câteva momente în care să mă pierd în mulțime, acolo măcar știam că nu problemele mele sunt cele mai mari, unii erau și mai bătuți de soartă. Se oprise și ploaia. Nici cerul nu mai avea lacrimi. Mă plimbam pe marginea Grădinilor Saxone, pe lângă clădirile guvernamentale, pe lângă palate și muzee de artă. Tot acest granit și marmură nu erau pe măsura puterii de care aveam atâta nevoie. Acasă, în mijlocul familiei, acolo îmi era locul. Totuși, locul unde crescusem nu se mai poate numi acasă. Acum e pustiu. Înconjurat de umbre și de uitare. În curând o să devină o simplă casă. O să supraviețuiască războiului, o să privească neputincioasă cum soarta multor oameni este pecetluită de acești invadatori. O să fie martoră, poate chiar și la moartea mea. Ea va uita, însă eu nu. Locul părintesc nu poate fi lăsat trecutului.

M-am oprit în fața Pieței Porților de Fier, chiar în spatele Grădinilor Saxone. Mă lovi un miros bolnăvicios de vegetație semi putrezită împletit cu țipete de animale, comercianți zgomotoși, cerșetori și mii de cărucioare, care se zbăteau pentru niște zloți în cea mai primitivă formă de comerț.

− Cravate folosite, aproape noi!

− Creioane!

− Luați de la mine!

Femeile bătrâne se înghesuiau pe paviment cu câteva ouă, hoții și pungașii roiau peste tot, iar simplii oameni negociau la nesfârșit ca să economisească o jumătate de zlot, gesticulând și vorbind aprins. Am reușit să mă strecor prin mulțimea agitată și am ajuns, într-un sfârșit, la destinația mea finală, la bunul și vechiul meu prieten, Andrei Androfski. Mereu m-am gândit cât de greu e să găsești un adevărat amic în această perioadă, de aceea sunt recunoscător că eu îl am pe el. Simțeam nevoia să-i povestesc tot, să mă destăinui acelei persoane care mă putea înțelege cel mai bine. Aveam nevoie de unele sfaturi căci era timpul să mă maturizez. Un simplu copil nu poate rezista acestei lumi haotice. Mai ales când știai că din secundă în secundă te pot arunca în negura din Treblinka de unde nimeni nu s-a mai întors sau se va mai întoarce.

− Andrei! Andrei! Sunt eu Dacian!

− Aici sunt! Ți-ai mai adus aminte și de mine?!

Vechiul meu prieten se ivi atunci de sub tejgheaua veche la care se afla. Muncea ca Polonia întreagă. Învățase meserie de la un bătrân ceasornic, domnul Styka, care îi devenise ca un tată. Andrei avea nevoie de fiecare bănuț, trebuia să întrețină doi băieți pe care îi găsise într-o zi abandonați și complet înfometați. El le era mamă, tată, întreaga familie.

− Nu, nu am uitat de tine… Știi că nu am să-mi uit niciodată cel mai bun prieten, mai ales acum când am devenit singur pe lume. Tristețea mă cuprinsese, îmi era greu să recunosc că nu mai am pe nimeni.

− Cum? Ce ai zis mai devreme? S-a întâmplat ceva cu tatăl tău, mă întrebă mirat Andrei, abandonând lucrul preț de câteva minute.

− A… A… A murit… Acum sunt singur și pierdut… Cum pot să mă descurc eu fără sprijin…

Simțeam cum cerul se prăbușește peste mine, vocea mea era stinsă și priveam spre nicăieri, în ciuda încercărilor prietenului meu de a-mi atrage atenția. Simțeam că pământul se cutremura și se surpa sub picioarele mele, atrăgându-mă în întuneric. Încercam să mă zbat, încercam să cred în lumină, în bine… Tata îmi spunea mereu că tot ce frumos va învinge, iar oricine își poate recăpăta zâmbetul pierdut cândva. Dar acum cum să mai cred în vorbele tatei dacă el nu mai e aici?

− Nu, nu ești singur, crede-mă. Ascultă-mă, căci dacă aș fi fost eu în locul tău acum cinci ani și aș fi ascultat temeinic de cei care mă sfătuiau aș fi ajuns altcineva, nu aș mai fi trăit cu regrete, aș fi luptat pentru ce îmi doreau și nu aș fi pus încăpățânarea adolescentină pe primul loc.

Vorbea răspicat, însă avea în glas o dulceață asemenea cea a tatălui meu care mă făcea să cred că tot ce-mi va spune e pur adevăr.

− Mereu mi se păreau învechite sfaturile și poveștile bunicului. Andrei râse înfundat. Îmi amintesc că-mi spunea mereu că va veni un moment când va trebui să-mi aleg calea, să mă maturizez, să renasc ca un fluture, să-mi clădesc un viitor și să nu privesc în spate, pentru că trecutul e înșelător și mă poate răpi din mâinile prezentului. Nu i-am dat ascultare… nici atunci, nici când rămăsesem singur… Știi Dacian? Și acum regret. După ce germanii ne-au atacat și au răpus orice urmă de om în afară de mine, un mic omuleț pierdut prin ruine, credeam că nimic nu mai contează, că pot muri în orice secundă și nu trebuie să mă mai gândesc la viitor, să trăiesc prezentul după propria mea dorință, chiar dacă acțiunile mele mă distrugeau încetul cu încetul. Mă izolasem de tot și de toate. Eram numai eu și cu mine, apărat de un cocon pe care mi-l creasem în jurul meu. Trăiam fără emoții, fără ca nimic să ajungă la inima mea. Eram un mort în viață. Uitasem tot ce învățasem mai demult de la oamenii dragi mie, însă nu uitasem de existența lor, erau acolo, în singura parte din inima mea încă încălzită de razele iubirii. Dar cumva, cândva, într-un mod pe care nu-l știu nici acum, m-a lovit realitatea. Realitatea mea se numește tata Styka. El mi-a întins o mână și m-a ridicat de la pământ. Tot el mi-a arătat cum pot sparge coconul, privind iar lumea cu noi ochi, cei ai unui fluture renăscut care doar ce s-a metamorfozat dintr-o mică larvă hrănită numai cu aparența, nu cu esența. Nu credeam că pot trece de acea perioadă, că puteam vedea din nou lumina soarelui fără să mă gândesc că mâine ea va dispărea. M-am maturizat, am învățat că viața te va supune la multe greutăți, însă ele trebuie parcurse ușor, cu calm și cu siguranța că vei învinge, căci numai cei necopți nu vor reuși și se vor da bătuți.

Tăcu. După minute bune în care-mi vorbise ca un părinte, tăcu. Crezusem că-i știu povestea, însă nu era așa. Andrei trecuse prin multe, iar dacă el a putut urca scara vieții, eu de ce nu aș putea? Nu mă cheamă Andrei, eu sunt Dacian și nimic nu va reuși să mă biruie!

− Mulțumesc… atât am putut să-i spun. Niciun cuvânt în plus. Priveam unul spre altul și parcă vorbeam fără cuvinte. Știam în acel moment că nu sunt singur pe lume, că mai există cineva care să mă sprijine și să-mi arate drumul cel bun.

Am mai stat un timp fără să ne vorbim, nu reușeam să-mi găsesc cuvintele. Într-un final m-am ridicat și m-am îndreptat spre Andrei. În acel moment mi-am amintit ce spunea tata. „Trăiesc pentru a ajuta pe alții să trăiască”. Acest lucru făcea și prietenul meu pentru mine. Mă ajuta să trăiesc, să fac față greutăților și să nu ajung în momentul când vreau să renunț. L-am luat în brațe și am simțit căldura pe care nici ploaia, nici frigul nu o pot străpunge.

L-am lăsat tot la fel cum îl găsisem, în spatele tejghelei sale, însă de data asta gânditor, reflectând la tot ce-mi mărturisise mai devreme. Am plecat spre casă. Părea că nu mai știu drumul. Piața părea la fel de agitată, însă de data asta nu i-am mai dat atenție, eram numai eu și gândurile mele, multe, chiar foarte multe… Unele mai mari decât altele, mai apăsătoare și mai greu de înțeles. În jurul meu totul părea neatins de timp, uitat.

Tresăream numai când auzeam dinspre Lublin zgomotul a câtorva explozii înăbușite. Amalgamul meu de gânduri se oglindea și în scenele ce se derulau în Polonia. M-am oprit. Închisesem ochii și mă țineam de stomac de parcă aș fi fost lovit. Am încercat să rostesc ceva, dar cuvintele mi s-au oprit în gât. Voiam să cer ajutor, voiam așa de mult… Nimeni nu-mi părea cunoscut, iar pentru polonezii străini în propria țară un tânăr care suferea nu reprezenta o noutate, era un lucru firesc ce se întâmpla în fiecare zi și în orice colțișor.

− Plăcinta a fost tăiată. Polonia, copilul biciuit al istoriei, își joacă din nou rolul său antic… Păcat, mare păcat..

Am auzit în treacăt vorbele unui polonez ce trecea pe lângă mine. Cu greu am înțeles cuvintele sale, tata vorbea adesea cu mine în română. Totuși, am înțeles că asemenea tuturor ataca nedreptatea din acea perioadă, însă numai cu vorbe, nu putea altfel. L-am privit cum se depărta, până când s-a făcut nevăzut în acest oraș pierdut. Am plecat și eu, tot spre casă. De data aceasta am reușit să ajung. Nu mă aștepta nimeni în prag. Era de așteptat. Surprinzător, doctorul era tot acolo unde îl lăsasem. M-a privit cu milă. Nu a spus niciun cuvânt, doar m-a luat de mână și m-a condus în camera tatălui meu. Tot ce am trăit atunci a fost dificil, însă trebuia să accept. Aceasta era viața. Nu remarcasem că în încăpere se mai afla cineva. Mătușa cu unchiul meu. Nu am putut să-i privesc prea mult. Am decis să mă retrag înapoi în salon, unde liniștea dăinuia. Știam că în mine se născuse ceva, o voință de a trăi, o putere care va păstra numele meu viu și nu-l va lăsa să se transforme într-un număr uitat într-o baracă din Treblinka.

Mi-am aruncat privirea spre locul unde stătusem de dimineață. Totul era uimitor de liniștit, inclusiv ploaia cădea ușor, fără prea mult zgomot. Eram retras în gândurile mele, iar ea nu voia să mă deranjeze. Mă gândeam la viitor, la cum o să se deruleze viața mea de acum încolo. Eram fără speranță, totuși nu voiam să mă dau bătut, voiam să lupt și să dovedesc că nu mai sunt un simplu copil.

M-am așezat pe veșnicul meu loc de lângă fereastră, privind ploaia și așteptând ceea ce urma să se întâmple de acum încolo, la fel cum moartea mă aștepta pe mine, undeva la est de Varșovia, de-a lungul Bugului de Vest, la Treblinka.