Scrisoare către maica mea

Premiul al III-lea la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: 22-35 de ani

Îți sărut mâna, mama mea, și-ți mângâi, ca prin vis, obrajii sculptați de lacrimi ce mereu mi-au părut drumuri de ocnași fugind către întâlnirea cu văzduhul. Îți scriu din liniştea codrilor de brad, din goana vântului prin sălcii, din tinda durerii. Am fugit mult, mămucă dragă, m-au alergat ogarii celor fără de ţară, fără de inimă, m-a alergat omul care nu mai e om, pentru un rost care nu mai e rost. M-au alungat din suflete şi din poveţe, din datini şi din obârşii. M-au tot alungat cei ce vor să schimbe culoarea luminii şi seninul din ochii copiilor. Nu mi-a fost frică, mamă dragă, nici când m-au prins şi m-au aruncat în temniţă. Am fost eu însămi şi m-am purtat aşa cum m-ai învăţat, aşa cum te-am văzut pe tine că făceai atunci când te alergau la rându-ţi ogarii celor fără de ţară, fără de inimă. Din fuga ta m-am născut eu, mamă dragă, spre a o preschimba în statornicie şi spre a le arăta hăitaşilor şi mai marilor acestora că noi nu ne temem, căci noi am crescut sub clopotul Putnei.

Noi două, mamă, am respirat tămâie, rugăciune şi eternitate în chilia de piatră a sihastrului Daniil şi am învins păgânătatea. Tu ai crescut înspre lumină, eu la fel. Am intrat încununate de victorie pe poarta Alba Iuliei şi eu am auzit pentru întâia oară cum îţi bate inima, în acord cu inima altei mame… unei mame, unei maici, care se ruga în liniştea Coziei pentru tine, pentru mine şi pentru fiul său, Mihai Voievod. Tu ai crescut înspre lumină, eu la fel. Noi două am păşit desculţe spre Bosfor, în sclipirea de moarte a iataganelor. Erau zorii Maicii Domnului şi semiluna voia să-i întunece. Tu ai închis ochii, rămânând în culoarea dimineţii, eu i-am deschis şi l-am văzut pe Brâncoveanu Vodă cum îşi duce copiii de mână spre Hristos. Iataganul a tăiat, crucea a biruit, tu ai crescut înspre lumină, iar eu am ştiut că nu voi muri niciodată.

Noi două, mamă dragă, am crescut în bordeie de lut şi am mângâiat cu tălpile firul ierbii, care e verde şi crud şi urcă până la cer din curtea casei tale. Iar dacă acum îţi scriu, deşi sunt hăituită şi e frig, o fac pentru a-ţi spune că mi-e bine şi pentru a-ţi mulţumi, adânc şi sincer, pentru toată copilăria. Îţi mulţumesc pentru leagănul pe care mi l-ai făcut în gorunul lui Horea, leagăn ce mă purta în văzduh, deasupra Apusenilor, unde pluteam în zbor cu şoimii şi cu rugăciunile moţilor. Îţi mulţumesc pentru că, într-o dimineaţă cu ceaţă şi somn, m-ai luat de mână şi m-ai aşezat la biserică, într-o strană, unde am învățat că nădejdea neamului nostru încape într-un singur cuvânt: Amin!

Aşa am crescut şi am trecut prin anotimpuri, cu doinele şi ciocârliile, cu eroii şi mucenicii, cu copiii care-şi luau desagă la drum Tatăl Nostru şi Sfânta Cruce. Mi-e dor, mamă dragă, de dimineţile de Florii când suflarea toată se înveşmânta în verde şi în mugur de salcie, mi-e dor de nopţile de Înviere când lumina biruia şi oamenii toţi deveneau pentru o clipă flăcări mărturisitoare, mi-e dor de colindul din Ajun, când glasurile copiiilor legănau Pruncul în iesle, în leagănul izvorului vieţii.

Mă aleragă ogarii mamă dragă, mamă Românie, dar eu nu mă tem, căci am crescut mare şi puternică la sânul tău, în braţele tale, lângă bătaia în trei culori a inimii tale. Am fost în temniţă şi m-am ridicat, am fost în liniştea peşterilor şi m-am întărit. Am fost pe obrazul bătrânilor şi-n surâsul copiiilor, în promisiunea spicului de grâu, în ziua de ieri şi în ziua de azi. Iar de mâine mă vor prinde, voi merge, asemeni lui Brâncoveanu, desculţă spre Hristos, arătându-le că armele lor nu mă pot ucide, ci doar mă pot face mai puternică.

Sărut mâna, mamă dragă, mamă Românie, fii cuminte şi senină, căci zarea e calmă, cerul e albastru deasupra ta, iar eu… eu am să rămân de-a pururi sub genele tale, acolo unde am învățat că se ascunde primăvara. Atâta doar, să fie cald, să poată înmuguri iubirea.

Copilul tău, Credinţa