Ziua Învierii

Premiul al II-lea la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: liceeni

I.

Era frig. Afară se vedea deslușit doar la o distanță foarte mică, din cauza ceții groase care de trei zile nu se mai ridica, iar peste pământul înghețat începea să se aștearnă zăpada. Fulgii, care la început erau timizi, acum, purtați de vântul puternic, loveau cu putere și fără milă, aproape tăind fețele puținilor trecători care se încumetau să iasă pe asemenea vreme pe străzile pustii. Era către ora 8 seara, însă Comloșul și întreaga pustă a Banatului erau deja cufundate în negură. Câte o lumină rătăcită mai putea fi văzută pe la vreo fereastră unde o mamă își aștepta fiul, o tânără se ruga ca ibovnicul ei să se întoarcă sănătos sau vreo soție aștepta vreo scrisoare de la soțul rănit, toți plecați deja de patru ani departe, pe front.

O altă lumină, puțin mai puternică, se vedea la hanul gării, unde preotul satului, Ștefan Cioroianu, și învățătorul Teodor Bucurescu erau veniți pentru a discuta cu hangiul. A doua zi, 26 noiembrie, urma ca delegația Comloșului să ia drumul Alba Iuliei, împreună cu delegațiile altor sate din împrejurimi, căci acolo se organizase o mare adunare națională ce își propusese să rupă de sub mâna ungurească Transilvania și Banatul, dorind unirea cu țara. Cei doi veniseră să ceară ajutorul hangiului, om înstărit și mărinimos, rugând să primească trăsura acestuia și cai pentru drumul greu de a doua zi.

Amândoi, și preotul, și învățătorul, erau oameni învățați și școliți la școli înalte, dar și cu frica lui Dumnezeu. Fără îndoială, ei erau conducătorii comunității în care se născuseră, căci biserica era singurul loc în care oamenii își mai puteau vorbi limba asuprită de străini, iar școala creștea și înflorea în tinda casei Domnului. Erau bărbați tineri amândoi, în floarea vârstei, și dedicați slujirii lor, oamenilor și idealului pe care fiecare român îl purta de secole în inimă, unirea cu țara mamă.

− Uică Ioane, la prima geană de lumină plecăm. Nu putem irosi timpul.

− Am fi plecat de astăzi, de la apusul soarelui, dacă s-ar fi ridicat ceața, adăugă învățătorul.

− Nici vorbă, părinte, să plecați pe beznă, pe asemenea vreme, spuse hotărât hangiul. Vă pregătesc trăsura pentru…

Însă hangiul se opri când pe ușa hanului intrară vijelios doi soldați urmați de doi bărbați încătușați, dintre care unul mai în vârstă decât celălalt, îmbrăcat în sutană. În urma lor, un al treilea soldat se chinuia să închidă ușa cea mare a hanului, pe care vântul aproape o scosese din țâțâni.

− Dobro veče, hangiule! Vin fiert ai?

− Da.

− Adu-ne și nouă aici.

Hangiul plecă în spate după vin, în timp ce soldații se scuturară de zăpadă și se așezară la o masă mai lăturalnică, într-un colț unde singura sursă de lumină era un muc de lumânare așezat pe masă. Prizonierii, însă, nu se mișcau de sub lampa de deasupra ușii, unde lumina slabă le lumina fețele îndeajuns pentru a fi recunoscuți.

− Părinte Stana! se auzi exclamând de la tejghea.

− Părinte Ștefane, scapă-ne! răspunse cel numit, însă nu apucă să-și termine rugămintea, căci unul dintre soldați îi smunci pe amândoi, trăgându-i spre masa din umbră.

− Poate vrei să ajungi și mata, părințele, în situația lor! se răsti, mai apoi, același soldat către părintele Ștefan care, stupefiat, se uita când la cei doi prizonieri, când la învățătorul Bucurescu care se afla lângă el.

− Domnule Georgevici, dar lasă-i la lumină, dacă asta își doresc! spuse de la masă un alt soldat, cu ironie în glas. Lasă-i în lumină, să fie pildă românilor că asemenea și mai rele lucruri pățesc cei ce au gânduri revoluționare.

Hangiul se întoarse cu o carafă de vin fiert și îi servi cu o oarecare silă pe sârbi, căci și el auzise dialogul de mai-nainte, ca mai apoi să le dea și celor doi români.

− Uică hangiule, noi nu plătim pentru ei! spuse cel care fusese numit Georgevici.

− Lasă că plătim noi! strigă de la tejghea Bucurescu, căci deși masa era la o oarecare distanță de ei, cei doi de la tejghea erau ochi și urechi la ceea ce se întâmpla la masa sârbilor.

Întors la tejghea, hangiul începu să bolborosească mai în taină, mai cu voce tare.

− Sârbi parșivi! murmura printre dinți. Până ieri nu le trebuia nimic… acum!? Ne pretind pământul… și ne leagă oamenii de seamă… Ce zici, părinte, de asemenea fapte?

− Nu zic nimic, uică Ioane… Nu zic nimic, că știi și mata că Dumnezeu răsplătește fiecăruia după inima și după faptele sale.

− Părinte, trebuie să facem cumva să vorbim cu ei! zise Bucurescu. L-am recunoscut pe cel de-al doilea, e învățătorul Simion Andron din Sânnicolau.

− Atâta timp cât sârbii sunt cu ei, n-o să vă puteți apropia, spuse hangiul, însă cu asta vă pot eu ajuta. Aveți doar puțină răbdare.

Și spunând asta, ieși prin spate. În scurt timp se întoarse și își reluă liniștit treaba în han, însă, după el, intră pe ușa din față un băiat strigând cum că s-au dezlegat caii și are nevoie de ajutor. Sârbii săriră ca arși, înjurând, și plecară într-un suflet spre locul unde își lăsaseră animalele. Părintele Ștefan și învățătorul Bucurescu, profitând de momentul când prizonierii erau singuri, se repeziră către aceștia.

− Părinte Ștefane, ne duc la Timișoara să ne spânzure, pentru că vrem să ne unim cu țara! Ne acuză că agităm poporul, că instigăm la revolte! Nu ne-au arestat ungurii, ne-au arestat sârbii!

− Dar cum au făcut asta?

− Eram în gară în Sânnicolau, așteptam trenul de Arad. Domnul Cicio-Pop ne aștepta acolo, ca mâine în zori să plecăm spre Alba Iulia. Uite-i că se întorc de afară! Părinte, știu că și tu pleci la Alba! Treci mai întâi pe la Arad și dacă-l mai găsești pe domnul Cicio-Pop spune-i că am murit de mâna sârbilor, pentru că am vrut să îndeplinim visul străbunilor noștri! Spune-i să se ferească și de sârbi și de unguri! Plecați de lângă noi! Plecați iute! Să nu vă lege și pe voi!

Într-adevăr, îndată ce părintele și învățătorul își reluară locurile la tejghea, sârbii intrară înapoi în han, bolborosind și blestemând. Părintele Ștefan îi făcu un semn învățătorului și ieșiră amândoi prin spate, plecând să-l caute pe hangiu. Însă, înainte de a ieși, părintele se mai întoarse o dată spre cei doi, strigând:

− Dumnezeu o să vă răsplătească jertfa! Aveți nădejde!

Ieșiră și îl găsiră repede pe hangiu, în grajd, îngrijind de cai.

− Nu mai e timp, uică Ioane, plecăm acum și plecăm călare. Gătește-ne doi cai, rogu-te!

− Păi și țăranii pe care trebuia să-i luați cu voi, de aici, de la Nerău și de la Teremia? Și afară-i noapte adâncă! Și plecați călare!…..

− Uică, te rugăm să le trimiți vorbă să plece și ei mâine către Sânnicolau, ca să plece de acolo către Alba cu părintele Craiovan. Noi tot pentru țară trebuie să plecăm așa de grabă, spuse învățătorul.

− Și unde plecați? întrebă hangiul, încă dumerindu-se, în timp ce punea șeile pe cai.

− Plecăm spre Arad, cu voia Domnului, în zori trebuie să fim acolo, trebuie să-l prindem pe domnul Cicio-Pop înainte de a pleca la Alba. Și de acolo plecăm și noi cu trenul spre Alba, spuse părintele.

− Caii-s gata… Dumnezeu să vă aibă-n paza Lui! Să vă întoarceți învingători!

− Să trimiți vorbe la casele noastre, uică Ioane, la neveste și copii, să fie pe pace și să se roage pentru noi și pentru izbândă! spuse Bucurescu, în timp ce se urca pe cal.

− Rămâi cu bine, Ioane! zise părintele. Dumnezeu să vă ocrotească, să vă găsim sănătoși!

Și în goana cailor ieșeau din Comloș părintele Ștefan și învățătorul Bucurescu, luând-o pe drumul Aradului, pierzându-se în gerul și în bezna nopții adânci, având însă înaintea ochilor lumina sfântă a libertății.

Zorii i-au prins în Arad, au dat pe la casa lui Cicio-Pop, însă li s-a spus că domnul deja luase drumul gării. Obosiți, dar determinați, au luat-o și ei spre gară și în ultimul moment au prins trenul de Alba.

Trenul semăna cu o închisoare, căci pe coridoarele lungi se plimbau amenințător soldați unguri, purtând baionete în mâini, înjurând și scuipând pe români. Peste tot domnea o atmosferă apăsătoare, însă românii, tineri, țărani, preoți, învățători, mișcați de dorința libertății, simțeau că asuprirea străină e pe sfârșite. Lăsau în spate Aradul în fierbere și Banatul sătul de atâtea lacrimi și se îndreptau spre locul unde urmau să-și proclame libertatea.

În acest tren al speranței se întâlniră comloșenii cu domnul Ștefan Cicio-Pop și îndepliniră astfel ultima dorință a părintelui Stana.

− Fii liniștit, părinte Ștefan, prietenul meu și al dumitale, dragul nostru părinte Stana, din cer de sus va privi Unirea cea Mare! răspunse Cicio-Pop.

II.

− Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat! Aliluia!

Biserica Comloșului era neîncăpătoare, astăzi mai mult decât oricând, căci era prima zi de nigee [1]. Pe de altă parte, astăzi familia învățătorului își boteza copila, pe micuța Maria, chiar în ziua ocrotitoarei ei, de praznicului Adormirii Maicii Domnului. Se simțea bucuria că fata devenea creștină, dar mai ales se simțea liniștea și mulțumirea familiei Bucurescu către Dumnezeu pentru că le-a ascultat rugăciunile și învățătorul se întorsese în viață de la Szeged, unde ungurii l-au întemnițat pentru trădare după ce s-a întors acasă de la Marea Adunare de la Alba din decembrie 1918.

Întregul sat fremăta de veselie și-L slăvea pe Dumnezeu, mulțumindu-i pentru binecuvântarea primită. Cu câteva zile înainte, pe 6 august 1919, chiar de praznicul Schimbării la Față, mult iubitul părinte Ștefan se întorsese acasă, la Comloș, după ce preț de câteva săptămâni fusese nevoit să se ascundă la Timișoara, de frica sârbilor. Mult a pătimit părintele împreună cu mai mulți țărani și oameni de vază din sat din cauza sârbilor, căci de îndată ce s-au întors de la Alba, în iarna trecută, sârbii i-au arestat pe toți și i-au anchetat, târându-i prin temnițe. Scăpând cu viață din acea încercare, iar au fost arestați și întemnițați, căci sârbii i-au luat drept spioni, când, trecând prin Kikinda, au intrat în vorbă cu o garnizoană română. Câțiva dintre ei, printre care și părintele Ștefan, au fost iarăși judecați și era cât pe ce să plătească cu viața. Însă acum părintele era din nou acasă, în pace. Mai mult de atât, nu se întorsese singur de la Timișoara, ci adusese cu el o garnizoană de soldați români.

După aproape jumătate de an de la Marea Adunare de la Alba Iulia, și Banatul începea să vadă zorii unei noi epoci a libertății și prosperității. Cu ce bucurie mare și-a primit satul înapoi preotul și învățătorul și, pe deasupra, și pe soldații români care de acum aveau să vegheze la bunăstarea românilor. Idealul românilor era aproape împlinit.

− Se tunde roaba lui Dumnezeu, Maria, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

− Amin!

Slujba botezului era pe terminate. După otpust, părintele Ștefan o luă în brațe pe micuța fată și o închină la icoanele împărătești, iar mai apoi i-o dădu nașei și intră în altar pentru a pregăti Sfânta Cuminecătură. În câteva secunde se întoarse, însă în timp ce o împărtășea pe micuță, în mod ciudat, în biserică începu să se creeze zumzet și forfotă. Părintele își ridică mirat capul. Chipul părintelui purta urma suferințelor îndurate, părea mai îmbătrânit decât îi era vârsta, însă ochii nu se schimbaseră deloc, îi rămăseseră la fel de vii. Cu privirea-i ageră ca-ntotdeauna, într-o secundă poză toată biserica și află astfel motivul zarvei: printre oamenii înveșmântați în straie de sărbătoare începeau să se strecoare soldați, fețe noi pentru toată lumea, căci nu erau dintre cei care veniseră cu părintele în sat cu o săptămână înainte. Părintele înțelese repede ce se întâmplă și fața i se însenină. Le recunoscuse uniformele, știa cine sunt nou veniții. Se întoarse înapoi în sfântul altar pentru a lăsa Sfântul Potir și ieși din nou în ușile împărătești pentru cuvântul de învățătură de după Sfânta Liturghie și botez, căci săvârșiseră Sfânta Taină în continuarea Sfintei Liturghii.

− În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Iubiți frați și surori în Domnul, să slăvim pe Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat și să-i mulțumim pentru toate binecuvântările primite de la El! Iată, ne-a învrednicit Cel de sus să ajungem din nou marea sărbătoare a Adormirii Maicii Lui, Maica noastră din ceruri, cea care ne ocrotește satul și biserica, cea care a ascultat ruga atâtor maici de la noi din sat și le-a adus fiii întregi și sănătoși de pe fronturile îndepărtate ale marelui război. Maica noastră din icoană, care veghează și sufletele fraților, fiilor și taților noștri care n-au mai luat drumul Comloșului, ci au luat drumul raiului, cei ce s-au învrednicit de împărăția Tatălui ceresc pentru că au adăpat acest pământ însetat de libertate chiar cu sângele lor! Măicuța noastră care ne-a ascultat rugile, iar acum, după veacuri de asupriri, ne-a binecuvântat cu libertatea de a avea o țară mare! Să-i purtăm mereu în rugăciunile noastre pe cei ce s-au jertfit pentru acest ideal, căci datorită curajului lor, noi astăzi ne-am unit cu țara!

În biserică lumea începu să schimbe priviri. Cum adică se uniseră cu țara? Într-adevăr, în sat erau veniți soldați români, însă în continuare sârbii și ungurii aruncau priviri urâte și amenințări, în continuare exista o umbră pe fețele tuturor.

− Iată, frați și surori, că astăzi mai avem un motiv de bucurie! De Sfânta Mărie Mare [2] mai sărbătorim o Marie, pe una mai micuță, încă înfășată în scutece, dar care nădăjduim că atunci când va crește mare va urma modelului dat de Maica Domnului, în cumințenie, în smerenie, făcând cinste părinților ei. Astăzi, de praznicul ocrotitoarei ei, i-a învrednicit Dumnezeu pe aleșii ei părinți s-o aducă în fața sfântului altar ca s-o boteze, s-o facă fiică a Tatălui ceresc. Însă astăzi nu a renăscut din apă și din Duh doar micuța Maria, ci și neamul nostru a renăscut din țărâna în care l-au aruncat asupririle străine. Priviți, fraților, la cei pe care îi vedeți în mijlocul nostru și, cu siguranță, vă întrebați cine sunt. Ei sunt cei care ne vor păzi hotarele, aici, la granița cu frații noștri, sârbii! Sunt români ca și noi, sunt grănicerii pe care îi așteptam de atât-amar de vreme!

Fețele oamenilor începeau să se lumineze și să se umple de bucurie pe măsură ce părintele vorbea. Înțelegeau ce lucru însemnat se petrecea.

− Așa cum Măicuța Domnului va veghea creșterea și pașii nou născutei, la fel și acești bravi români vor veghea la bunăstarea și liniștea nou născutului popor român și nu vor mai lăsa pe nimeni să ne pretindă pământul și să ne mute granițele! Iată, iubiților, visul de veacuri al tuturor românilor împlinit! Iată, între aceleași granițe ne găsim toți astăzi: bănățeni, ardeleni, olteni, munteni, moldoveni. Unirea cea Mare, pentru care atâția au luptat, s-a împlinit pentru noi, pentru comloșeni, astăzi, în această zi de sfântă sărbătoare! Idealul care ne-a unit până acum, acela de a avea o țară întreagă, să renască acum, să se transforme în dorința de a crește țara cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu, să o facem înfloritoare și rodnică prin munca noastră a tuturor, de acum înainte, câte zile vom avea! Să ne fălim [3] cu ea peste tot în lume unde pașii ne-or duce și niciodată să nu uităm jertfele care s-au făcut pentru împlinirea idealului străbunilor noștri! Să ne creștem pruncii în iubire de țară și în credință față de Dumnezeu, ca mulțumire pentru această mare binecuvântare primită astăzi! Doar în acest fel România va rămâne Mare în veci! În această zi de mare sărbătoare să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, căci relele de ieri ne-au adus bunele de astăzi, să-L slăvim și să ne rugăm să ne țină țara vie și mândră, întru mulți și fericiți ani!

Întreaga biserică începu să răsune de binecunoscutul cântec „Mulți ani trăiască!” care acum se simțea mai viu ca niciodată. În aceste momente istorice, nu mai era o simplă urare, ci un îndemn la viață și credință, reprezenta încununarea atâtor suferințe cu diadema victoriei.

− Iată, astăzi s-au împlinit vorbele iubitului nostru poet Iulian Grozescu, fiu al satului: „Trebuie doar ca să vie,/ Și acel timp, de mult oftat,/ Când vom spune cu mândrie,/ Românimea a-nviat!”. Să-L lăudăm dar pe Domnul pentru această înviere a României!

Și părintele începu să cânte puternic împreună cu poporul care se alătură imediat, făcând să vibreze biserica și sufletele tuturor de mulțumire sfântă: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!”

[1] Nigee, rugă − regionalisme din Banat pentru ziua de sărbătorire a hramului bisericii din localitate, a ocrotitorului locului, zi sau zile de sărbătoare pentru întreaga comunitate.

[2] Denumire populară a praznicului Adormirii Maicii Domnului.

[3] A se făli, fală − regionalisme din Banat: a se mândri, mândrie.