Întoarcerea eroilor

Premiul al III-lea la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Eseu”, categoria de vârstă: 22-35 de ani

În toamna târzie a lui ­­1918, când bruma pârjolea pajiștile, rămase ca prin minune întregi după zecile de ofensive și contraofensive, iar șobolanii părăseau tranșeele, unde viețuiseră printre picioarele soldaților aproape trei sferturi de an ca să-și caute adăpost pentru iarnă, husarii bucovineni dădură o ultimă și sângeroasă bătălie, în care pierdură treizeci și doi de camarazi și omorâră aproape șapte sute de dușmani, conform comunicatului publicat de Serviciul de Propagandă al Marelui Stat Major, deși „dușmanii” erau ca și ei, fii de țărani, al căror singur adevăr cunoscut se găsea în roadele pământului; soldați înrolați cu forța, până mai ieri, tați, soți, frați, vecini de sat, doar că Moartea i-a aflat în tabere adverse, iar acum lupii se înfruptau deja din trupurile lor.

S-au stins în tăcere, fără să ceară ajutor, fără să-și plângă suferința, nu din vina cuiva, ci pentru că o linie tăiase Nordul Moldovei și se născuse astfel Ducatul Bucovina, iar comandantul striga mereu, într-o română stricată: „schnell, schnell, kamaraden soldat! Ca să-ți poți pune cununa de lauri pe frunte. Apoi, o să afli dacă este onoare sau povară!”.

Își făceau sfânta cruce și porneau spre liniile inamice, întrebându-L mereu pe Tatăl Ceresc: „Doamne, câți oameni ai în preajma Ta, că nu ne vezi și nu ne auzi durerea? Trei, patru, restul sunt îngeri surzi?”. Și ca răspuns, șuierau obuzele venite de peste coama unui munte blestemat, fără nume, cu vârful mereu învăluit de nori, cunoscut drept Cota 1200.

Lângă poziția lor se afla un stejar, care zilnic își lepăda câte o frunză, poate două, deși semnele iernii nu se vedeau încă. Sperau că războiul să se închie până să i se golească toate crengile și nimeni nu băgă de seamă când ultima frunză fu luată de vânt și dusă a fost… Era doar o frunză, chiar dacă ea pecetluia, într-un fel, legământul vieții și al întoarcerii acasă.

Acum, lăsând în urmă oroarea, sângele și moartea, husarii din Regimentul 22, ostași plămădiți în măruntaiele Fiarei, după cum singuri spuneau, porniră spre casă, mărșăluind desculți prin toată Silezia, pentru ca mai apoi să treacă peste mlaștinile Pomeraniei, ca să ajungă în Galiția.

Nu era ușor, dar așa hotărâră: să-și cruțe încălțările pentru Țară. Doreau ca pașii lor de defilare, în bocanci țintuiți, să zguduie pământul, ca nevestele și drăguțele să simtă și să audă, că ei au venit acasă. Iar copiii, cocoțați pe garduri, să strige: „Iată-i! S-au întors! Sunt vii! E tatăl meu, al tău, e vecinul!”.

Aveau în rucsacuri o sumedenie de daruri, pregătite încă din vară: piepteni din os de cal, de făcut cărare în frunte, cu topor cât o unghie și brichetă, un fel de trei în unu; șirag de mărgele, cu furculiță atașată, felinar și clește de tăiat sârma ghimpată, fluiere din tuburi de cartușe, fiole cu licurici puși la gheață, adunată de pe piscurile Alpilor, cercei forjați din schije de obuz, ochi din lemn lăcuit, pentru bătrânii orbi; câte și mai câte nimicuri, captură de război din tranșeele inamice.

Dar n-a fost să fie… După coama muntelui Zalomestru, unde huțanii își făceau, înainte de război, stâna, au intrat într-un nor, care își târa leneș burta prin garduri și n-au mai ieșit. Erau, printre ei, vreo opt flăcăi din Horodnic, zece din Vicov și patru din Putna.

Norul i-a purtat mai departe, după cum băteau vânturile, decorațiile lor, lustruite cu multă răbdare și migală, sclipeau uneori, când se isca câte o spărtură în acea întunecime, ei pășeau cadențat, cu ochii mereu ațintiți spre răsărit, unde ar fi trebuit să fie și patria lor, Ducatul Bucovina.

Au mărșăluit luni și luni prin pâclă, fără să iasă la lumină și s-au stins într-un amurg, când s-a destrămat norul. Răpuși, poate, de dorul de Țară.

Nimeni nu i-a mai văzut niciodată, deși darurile lor păgâne s-au prăvălit din cer și s-au înșirat pe mulți kilometri de drum.

Însă, uneori, în nopțile întunecoase, când cerul se face negru ca smoala și se unește cu pământul și nicio jivină nu cutează să-și părăsească vizuina, pașii lor se aud cadențat, ca și cum ar fi aievea. Iar vântul și greierii ascunși sub pământ ascultă strania defilare a fantomelor, ce se îndreaptă spre niciunde.