Dragoste de Țară declarată cu… tunul

Premiul al II-lea la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: 22-35 de ani

S-a întâmplat la un 23 August, prin anii ’77−’78 ai veacului și mileniului trecut, la defilarea din Suceava, când oamenii muncii mărșăluiau fericiți de Ziua Națională a Patriei, îmbrăcați fie în costume populare, fie ca plăieși ai marelui Voievod Ștefan, iar carele alegorice fără număr și formațiile artistice din fiecare comună, sat și cătun se întreceau în tot felul de reprezentații, inspirate din munca pașnicului nostru popor.

Participau câteva mii de oameni, iar alte sute bune, persoane de încredere și colaboratori ai Miliției și Securității, se ocupau cu menținerea ordinii publice. Toate aceste eforturi organizatorice doar pentru ca spectatorii, însemnând vreo câteva zeci de mii de suflete, aduși din tot ținutul Bucovinei, să poată privi, de după cordoanele instalate pe străzi și bulevarde, realizările noastre mărețe.

Era o vreme blajină, cu un soare spălăcit, nori transparenți, bolnăvicioși, și adiere firavă de vânt. La tribuna oficială urcaseră, ușor euforizați de o afinată, mai marii județului, dar și tovarășii trimiși de la Capitală. În plopii din parc croncăneau sute de ciori, deranjate de zgomotul fanfarelor și cântările grupurilor vocale. Primarul orașului le privea cu pizmă, fiindcă îi stricau imaginea, și își jura în gând, ca de altfel în fiecare an, să le căsăpească cu otravă, chiar dacă în această operațiune sadică urmau să moară și animalele de companie scoase de stăpâni la plimbare. Dar, una este să juri, alta să onorezi jurământul…

Nu s-au ținut discursuri, fiindcă grangurii aveau un fel de cârcel pe limbă și se poticneau în fraze, însă acest mic neajuns nu a fost luat în seamă, pentru că masele știau ce înseamnă o cinzeacă băută pentru stingerea emoțiilor și nu făceau caz din atâta lucru.

Un crainic a prezentat toate grupurile participante la defilare, informare mai mult decât suficientă, iar poporul, când i se făcea semn, agita tablourile cu X și Y, striga „Ura!” de trei ori de se cutremurau zidurile cetății domnești, și asta era dovada atașamentului față de Partid.

Coloana cu artiști, instalatori, coșari, parlagii, apicultori cu albine legate la jug, țapinari, buticari din comerțul socialist, muncitori îmbrăcați în salopete albastre, ciobani cu mioare și lupi la pachet, țărani cu snopi de grâu în brațe, la brâu și după urechi, luptători de la Gărzi Patriotice, asistente medicale cu stetoscopul înfășurat la gât și aspirina în gură, mineri fără dinți și păr pe cap, iradiați de la exploatările de uraniu, și grupuri de la fabricile și uzinele județului formau un fluviu uman pornit dinspre stadionul „Areni”. Cei de la tribună le făceau semne prietenești cu mâna, utecistele și pionierele adolescentine le răspundeau zâmbitoare cu bezele. De undeva din adâncul mulțimii, cineva a eliberat un stol de porumbei albi, semnul internațional al păcii. Vânătorii sportivi îi luară pe data la ochi și îi împușcară. Câteva doamne mai sensibile își manifestară sentimentele într-un mod cu totul aparte.

Erau momente de extaz, euforie, demență. Poporul își pierdea mințile când vedea fluturând steagul roșu al Partidului. Mai mulți cardiaci avură nevoie de îngrijiri medicale, dar cum circulația era blocată în tot orașul, primiră doar câte un pahar cu apă și vreo trei palme după ceafă.

Trecură deja formațiile principale, când, printre dansatori, își făcu apariția, venind dinspre Bosanci, o tanchetă germană cu zvastica neagră pictată pe ambele părți, în turelă aflându-se un bărbat și o femeie, amândoi în vârstă, îmbrăcați în costume populare.

Părea că făceau parte dintr-o piesă de teatru, ceva cu momentul 23 August 1944, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap altceva. Numai că, odată ajunși în fața tribunei, servantul, adică, bătrânica, răsuci turela spre conducătorii de Partid și celelalte oficialități care, instinctiv, se aruncară pe burtă.

Preț de câteva secunde, tovarășii priviră în față tunul de 40 mm și mitraliera Reimethal de 7,92 care avea o bandă de cartușe sclipitoare, dovadă că serviciul de întreținere a muniției funcționa excelent. Picioarele li se tăiară, o transpirație rece li se scurgea de pe spinări, fanfara continua să cânte, spărgând urechile spectatorilor. Apoi, cei de la pază realizară grozăvia, săriră pe tanchetă și îi imobilizară pe bătrânei.

Parada a continuat, deși mai marii județului nu și-au mai arătat capetele deasupra tribunei, iar ceva mai în spate, departe de ochii lumii, Miliția le-a pus cătușe celor doi membri ai echipajului.

Povestea s-ar fi încheiat aici, dar a urmat și partea a doua, când bătrâneii, soț și soție, foști combatanți pe Frontul de Est, au ajuns în fața justiției pentru deținere ilegală de tehnică de luptă, armament și muniție.

Și iată ce au declarat: „Noi nu deținem nimic ilegal. Tancheta este a noastră, primită de la domnul Adolf Hitler și am făcut războiul cu ea. Zeci de ani am arat la vecini și la gospodarii din sat, am folosit-o și la tras lemn, iar acum o dăruim Armatei Române, să-i fie de folos, dacă se va întoarce vreodată în Est, să elibereze Herța, Basarabia și celelalte ținuturi. Fiindcă suntem în vârstă, atât eu, cât și soția mea, nu mai putem avea grijă de tanchetă, așa că v-o dăm în bună funcțiune și cu piese de schimb. Nu înțelegem de ce v-ați supărat!”.

Ținând cont de vârsta înaintată a celor doi, instanța le-a dat o pedeapsă cu suspendare, pe care ei, oricum, n-au înțeles-o.

A doua zi, organele de Miliție și Securitate, detașate în comuna Bosanci, au anunțat locuitorii la megafon să depună în fața porților toate armele pe care le au din război, că nu vor fi pedepsiți.

Și au avut de strâns puști, mitraliere, mine și branduri, fiindcă, vorba moșului cu tancheta: „Până să vină americanii, la anul și la mulți ani, noi, cu astea, țineam în loc o divizie rusească. Prin ăștia o să treacă așa cum treci prin brânză.”

Mare adevăr spunea!