România între Răsărit și Apus

Mențiune la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Eseuri”, categoria de vârstă: liceeni

Cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la organizarea Serbării de la Putna, în anul 1871, aș vrea să adresez un mesaj tuturor românilor din țară și din afara țării, care să le fie un impuls spre trezirea conștiinței naționale, iar din adâncul inimilor să își aducă aminte că sunt români și că aparțin de o singură patrie, oriunde s-ar afla și oricât ar vrea unii să ne lepădăm de acest neam!

Pentru acest eseu, am ales să abordez tema rezistenței românilor în istorie prin credință, folosind mărturiile a doi foști deținuți politici și anume doamna Aspazia Oțel Petrescu, respectiv Ioan Ianolide. M-am oprit asupra acestui subiect, cu speranța de a trezi în inimile românilor ultimul dram de credință și iubire de țară, aducând în atenția tuturor tragedia din închisori și impactul Ortodoxiei în rândul deținuților politici. Iar din cercetările personale, am putut înțelege că ateismul, cu mult înainte de comunism, a pus stăpânire pe lume și că există o luptă nevăzută împotriva omului, ca ființă creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Știința a „progresat”, iar noi am ajuns să ne bazăm doar pe această cunoaștere limitată a oamenilor care ni se înfățișează ca fiind soluția supremă pentru problemele omenirii.

De aceea, toată cunoașterea lor e mai rea decât știința țăranului, căci e interesată şi întrebuințată spre rău. „În zadar se laudă cu cunoaşterea lor lumească, în zadar au luat cunoștințele fizice mărunte drept măsură a vredniciei şi măsurii omului” (Sf. Nicolae Velimirovici, Prorociri despre vremurile noastre. Prin fereastra temniţei, Editura Predania, 2020).

Aflăm din istorie despre acest eveniment de o mare însemnătate, reunind tineri și intelectuali români de pe ambii versanți ai Carpaților, care au serbat împlinirea a 400 ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și au adus un omagiu voievodului Ștefan cel Mare. Un eveniment la care au participat mari personalități ale neamului, care au fost exponenții principali ai acestei întruniri și al congresului care a urmat după aceea. Între aceștia s-au remarcat membrii comitetului conducător al serbării, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, P. Dan, Cocinschi, Vasile Moraru (din partea Universității din Viena), A. Brătescu, G. Dem. Teodorescu, Gr.G. Tocilescu (Universitatea din București), Resu, Iromescu şi Maroneanu (Universitatea din Iași), A.D. Xenopol (din Berlin). De asemenea, la serbare, Ciprian Porumbescu, în vârstă doar de17 ani, debutează cu talentul său de a cânta la vioară și este prima lui intervenție în sprijinirea cauzei naționale. În ciuda presiunilor celor de la conducere, a Imperiului Austro-Ungar, tinerii au cerut permisiunea organizării unui congres pentru a discuta probleme ce vizau păstrarea unității naționale și culturale. Acțiunile tinerilor, văzute din perspectiva Imperiului Austro-Ungar, erau ilegale, însă congresul a avut loc.

Cercetând în sertarele istoriei, ar trebui scoase la lumină aspecte ale rezistenței românilor, prin credință și devotament, față de dreptate și adevăr. Iar aici mă voi opri la perioada comunistă din România, care a „fabricat” o suită întreagă de sfinți și de martiri. Avem ca dovezi mărturiile foștilor deținuți politici, care au supraviețuit și s-au sfințit. Au scris cărți și ne-au descris iadul prin care au trecut, răzbind prin chinuri și despătimiri și ajungând la o credință trăitoare, nu teologică. Acești eroi ai credinței au redezvăluit legile firii, lăsate de Dumnezeu. Practic, au anulat tot ce ne învață în ziua de azi psihologia și educația profund ateistă: că omul are nevoie de cutare și cutare lucru pentru a trăi, că prin studierea minții si a psihicului uman vom putea găsi soluții spre a crea o lume mai bună, spre a putea întemeia relații umane pozitive și a îndrepta toată omenirea spre un mare pozitiv.

Desigur, și psihologia are un rol, problema este că știința, în general, vrea să treacă mai presus de Dumnezeu, să Îl dea la o parte, să pună omul în centrul Universului, idee pornită de la Renaștere și menținută până acum. Psihologia și orice altă știință trebuie bazată și clădită pe stâlpii credinței și ale legilor Divine izvorâte, desigur, din Sfintele Evanghelii!

Din viața sfinților români ai închisorilor învățăm „că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1, 37) și prin credință trăitoare, transcendem spre o lume în care nu mai facem voia noastră, ci voia lui Dumnezeu, nu mai există patimi și păcate de moarte, ci smerenie și pocăință. Iar cu acest bagaj duhovnicesc putem înfrunta orice și putem apăra Ortodoxia, așa cum ne-au demonstrat cei din închisori.

Un exemplu concret este doamna Aspazia Oțel Petrescu. Înainte să înceapă calvarul, ea l-a întâlnit pe părintele Arsenie Boca, care i-a dat 14 binecuvântări pentru fiecare an de închisoare pe care avea să îl îndure. Părintele, cum era văzător cu duhul, știa ce o așteaptă și a binecuvântat-o ca să poată trece cu bine prin toate încercările. În una din cărțile cu interviuri ale doamnei Aspazia – Aspazia Oțel Petrescu. Interviuri – a relatat că în închisoare a descoperit că suferința nu mai este ceva înfricoșător, ceva ce te doboară, de care trebuie să scapi și să fugi cât mai repede, ci este o „treaptă spre iubire”. Suferința este o dovadă că Dumnezeu ne iubește. Suferința înseamnă durere, însă dacă te gândești că Iisus Hristos a purtat toate păcatele acestei lumi în spinare, El fiind nevinovat, fără de păcat, și vezi că Mântuitorul ți-a dăruit și ție o mică parte din acea suferință ca să urci, împreuna cu El, pe Golgota … atunci nu ți se pare o onoare acea durere? Suferința este lăsată de la Dumnezeu cu un scop, și anume să ne curețe de păcate, de patimi și să ne pregătească pentru Rai. Dacă în lumea aceasta trăim bine, așa cum am vrea noi, am avea parte de chinuri veșnice pe lumea cealaltă. Nu putem câștiga Raiul fără jertfă, întrucât nu există înviere fără răstignire.

Asemenea învățături, și mai multe, au deprins cei din închisori. Un paradox, explicat tot de doamna Aspazia, este că mulți foști deținuți spuneau adesea că le e dor de închisoare: „Mi-e dor de Aiud”. Mintea noastră comodă nu ar putea înțelege asemenea reacție, însă ni se explică că închisoarea era plină de suferință, iar prin înfruntarea ei, parcă erai mai aproape de Dumnezeu, parcă deveneai mai bun, mai răbdător, iar când ai revenit în lumea confortului, îți era dor de starea aceea de sfințenie, de virtuțile și de trăirile de care ai avut parte în cele mai cumplite momente ale vieții.

Multe minuni și mult ajutor de la Dumnezeu primeau atunci când se rugau împreună. O rugăciune colectivă are mare putere și este bine primită în Ceruri. Într-o celulă erau mai multe deținute și doamna Aspazia povestește cum a rânduit Dumnezeu ca, întotdeauna, măcar una din ele să știe rugăciuni, psalmi și cântări pe de rost. De multe ori se împărțeau, cineva spunea rugăciunile cu voce tare, cineva cânta pricesne (cine avea voce) și în felul acesta era o atmosferă de sfințenie de care nu voiai să te mai lipsești.

O întâmplare minunată ne povestește doamna Aspazia din vremea închisorii, când a fost băgată în groapa cu șobolani. Era o pivniță întunecată, plină cu șobolani, spațiu în care erau închiși deținuții, ca să fie pedepsiți. Și ne spune cum stătea acolo, încremenită de spaimă. Noi nu ne putem închipui așa ceva, nu putem înțelege frica aceea care îți inundă fiecare părticică din corp. Să tremuri și să aștepți să fii mâncat de șobolani. În clipea aceea, doamna Aspazia mărturisește că nu îi mai venea în minte nicio rugăciune, era împietrită și se afla în culmea deznădejdii. Dar i-a venit gândul cel bun și a strigat din toată inima: „Doamne, nu mă lăsa!”. Și a primit răspuns imediat, pentru că a fost sinceră. Dumnezeu a făcut atunci ceva „supranatural”, cum am numi noi, a scos-o din realitate și a transpus-o într-o altă lume, nu mai vedea nici pivnița, nici șobolanii, vedea doar alb în jurul ochilor și era o lumină în care se simțea conținută. Așa a ieșit teafără și nevătămată din groapa în care majoritatea ajungeau ronțăiți de șobolani.

Citind asemenea mărturii, parcă ți se ia un văl de pe ochi, îți dai seama de anumite lucruri și meditezi la propria ta viață. Desigur, că nu toți cei care au fost închiși au devenit mărturisitori, sfinți, mulți au trădat idealurile și credința pentru a scăpa de acele chinuri, mulți au murit lași, mulți și-au pierdut mințile, pentru că nu este deloc ușor să rabzi și să îți păstrezi cumpătul și nădejdea, dacă nu ai putere de Sus.

Alte exemple, demne de urmat, sunt Ioan Ianolide și Valeriu Gafencu. În cartea Întoarcerea la Hristos, document pentru o lume nouă , Ioan Ianolide povestește din cei 21 de ani de închisoare, în care l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, care făcea parte din mișcarea legionară și a fost adus la Aiud. Era „înalt, frumos, cu ochi adânci, albaștri ca cerul”. Se născuse în Basarabia, însă, când Basarabia a fost ocupată de Armata Roșie, a trebuit să plece și s-a dus la Iași, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Acestea se întâmplau cu puțin timp înainte să se instaureze comunismul în țară. Valeriu voia să își apere țara și credința. Cu aceste idealuri, s-a alăturat organizației „Frățiilor de Cruce”, care se ocupa de educația tinerilor, trezirea iubirii de patrie și păstrarea vie a credinței în rândul acestora. Însă această organizație a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România. La scurt timp, a fost arestat și adus cu lanțuri la mâini și picioare și cu o condamnare de 25 de ani, pentru că educa tinerii în spirit moral și creștinesc. În închisoare nu s-a abătut de la idealurile lui, ci s-a afundat într-o intensă lectură teologică.

Dacă atunci când a intrat în închisoare era un credincios, acum „devenea un trăitor”.

Asemenea oameni au luptat pentru unirea Basarabiei cu România și unirea omenirii în credința creștină. Acestea sunt exemple la care fiecare dintre noi, și mai ales tinerii, ar trebui să luăm aminte. În ziua de azi există o mare și tristă nepăsare față de propria țară și de propriile valori. Fiecare ne gândim cum e mai bine pentru noi și creăm un univers al nostru, un confort al nostru în care ceilalți nu își au locul. La judecată, se spune că Dumnezeu ne va întreba ce am făcut pentru țara noastră, cu ce am ajutat-o…iar noi ce vom răspunde? Am părăsit-o, Doamne, pentru că era o povară prea grea și nu era treaba noastră.

Mă adresez românilor cu acest strigăt: „Suntem români și punctum!”, care nu îmi aparține mie, ci celui mai mare poet român. Mihai Eminescu a intonat această exclamație în celebrul lui discurs, cu ocazia primului Congres al Studenților Români de la Putna.

În încheiere, aș vrea să concluzionez cu viziunea despre România și valorile ei creștine apartinând poetului Mihai Eminescu, „românul absolut”, așa cum l-a numit Petre Țuțea. Iar „restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariștilor”, spunea N. Georgescu.

Pentru Eminescu nu mai am cuvinte, el este mai presus de aplauze și laude. Cel mai bine l-am onora pe marele nostru poet dacă am recunoaște ce a făcut el pentru această țară. Cu toții știm că a fost un geniu, că a scris poezii, opere demne de admirație, însă el a fost și un mare jurnalist. A publicat nenumărate articole importante, care evidențiau atât de bine situația țării la acel moment și scoteau la iveală adevăruri ascunse, care și până astăzi sunt valabile. Pentru ceea ce a scris a fost cenzurat și defăimat, chiar și după moarte, și se spun multe neadevăruri despre viața acestuia. Eminescu și-a iubit necondiționat țara și neamul. Visul pentru o Românie mare si unită îl conturează în poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, scrisă în anul 1867. La Serbarea de la Putna, acesta compune Poemul de la Putna, poem ce revarsă tristețea pământurilor românești înstrăinate, îndemnând tinerii la iubirea de țară și la lupta pentru unitatea ei. În timpul Războiului de Independență din 1877, Eminescu a scris în ziarul „Timpul” despre dreptul istoric al poporului la independență, întărind ideea unității românilor prin revenirea la patria-mamă a Bucovinei, Basarabiei și Transilvaniei. De atunci începe să fie atacat și i se spune că e antisemit, că instigă la ură și la nesupunere, însă nu se dă bătut și înființează societatea secretă „Carpații”, care milita pentru  crearea Daciei Mari, mult visată. Societatea va fi desființată brutal în 1883, iar Eminescu va fi scos din viața publică, într-un mod de-a dreptul revoltător, sub pretextul că ar avea probleme mintale. Și va fi internat într-un ospiciu…

Sunt foarte multe aspecte ce trebuie lămurite referitoare la viața lui Eminescu, însă esențialul a fost spus, iar noi, în calitate de români și creștini, avem o datorie morală față de noi înșine, față de patrie și față de Dumnezeu, de a căuta și de a lupta pentru adevăr și doar pentru adevăr, pentru că „adevărul vă va elibera” (Ioan 8: 32).

Pentru a ne ajuta țara, trecem la fapte, așa cum marele Eminescu spunea „acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează… facem ce știm și lumea vine după noi”. Cu această replică se spune că s-a sfârșit și Primul Congres al tinerilor de la Putna.

Așadar, dragi români, nu vă pierdeți unitatea națională și nu vă lăsați amăgiți de străini. Patria noastră este sfântă, pământul acesta a fost sfințit de strămoșii noștri care s-au jertfit și care au apărat din vremuri străvechi aceste meleaguri. Si vă spun un lucru adevărat, România este într-adevăr Grădina Maicii Domnului.

Dumnezeu să ne ajute!