Scrisoare de la Putna

Premiul al III-lea la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: liceeni

Aștept… De când mă știu fac asta… Dar acum, în vreme ce amurgul se lasă tainic peste mănăstire, în mintea mea roiesc mii de gânduri. Soarele domină marginea orizontului și cerul se colorează într-o nuanță palidă de roz sălbatic, cu reverberații de chihlimbar, care se adâncește ușor, căpătând o sclipire aproape incandescentă. Minutele se scurg fără zgomot. Ador asfințiturile astea purpurii, pentru că în serile în care astrul zilei aruncă văpăi de rubin peste boltă, oamenii își îngăduie să fie fericiți. Zâmbesc, privesc spre infinitul cerului, surprind frumusețea lui și o împărtășesc cu cei dragi. Asta e România pe care o iubesc. Asta e țara în care trăiesc. Apusurile mirifice de aici au parfum de fericire.

Nu m-am clintit din loc niciodată, dar știu aproape totul despre palma asta de pământ. E locul în care s-au născut „Dorul” și „Doina”, duioase cuvinte ce n-au asemănare în întreaga lume. E leagănul latinității în estul vechiului continent și spațiu sacru care perpetuează valorile acesteia. E locul în care credința luminează spiritul, căci cele mai autentice și splendide lăcașe sfinte s-au născut de-a lungul veacurilor pe pământ românesc. Știu totul, dar dincolo de Carpații inundați de verdeață, de holdele ce șerpuiesc ca niște brâuri colorate, de lacurile străvezii și luncile împestrițate de flori înmiresmate, plaiul acesta rămâne un mister. Oamenii sunt marea enigmă: cei care își permit să evadeze în paradisul din Delta Dunării, cei care primesc moartea cu seninătate și transformă până și suferința în artă, cei care oferă îmbrățișări călduroase lângă Poarta Sărutului, cei care fac lungi pelerinaje și se roagă cu evlavie în sânul tainicelor lăcașe de cult, cei care iubesc chiar dacă se află departe, cei pentru care infinitul este îmbrățișarea mamei lângă vatra strămoșească. O singură țară și atâtea moduri de a o iubi… Învăț asta de la oameni. În fiecare seară, pe alee vine o femeie suplă, cu părul grizonat. Merge rătăcită, se distinge de departe, ușor încordată, ușor zâmbitoare și parcă hotărâtă să spună lucruri pe care alții nu se-ncumetă să le zică. Se așază tăcută și urmărește lăsarea întunericului. Își face cruce, privește îndelung mănăstirea, se roagă încet, aproape murmurând. După o bucată de vreme, cade într-o tăcere mormântală. Serenitatea îi dă timp să cugete, pentru că într-un târziu șoptește ceva aproape inteligibil. Vocea ei este duioasă.

„… și-atunci, vodă i-ar fi răspuns că vede niște lumini, la care sihastrul i-a spus că acelea nu-s lumini, ci îngeri și că locul respectiv este sfânt, drept care, dacă vrea să-i biruie pe vrăjmași, trebuie să ridice acolo o mănăstire. Ștefan a făgăduit că va ridica mănăstirea, iar a doua zi și-a strâns oastea împrăștiată prin țară, a pornit din nou la luptă și astfel i-a învins pe dușmani. După dobândirea biruinței, și-a ținut, desigur, făgăduiala, construind mănăstirea…”

În fiecare seară rostește aceeași poveste, dar glasul îi e dulce precum mierea și, împreună cu ultimele raze ale soarelui, peste mănăstire pogoară o liniște divină. O fi sufletul acestei femei care iubește cu discernământ, care petrece asfințiturile printre basme și legende românești, pentru care Putna nu e doar o mănăstire, ci un refugiu?

Și cum ziceam, știu totul despre țara asta… Nu trebuie să mă urnesc din loc ca să știu că Delta Dunării are o frumusețe mitică, mănăstirile Moldovei și Bucovinei îți liniștesc ochii și sufletul, Maramureșul fascinează prin splendoarea locului, a tradițiilor speciale, peșterile din Banat dăruiesc emoții de nedescris, cetățile și bisericile fortificate din Transilvania te poartă către un Ev Mediu de o autenticitate irevocabilă, chiar și după ce ai răsfoit tomuri întregi de manuale și cărți istorice. Citesc asta pe miile de chipuri care se perindă în fața mea, în miile de zâmbete și priviri care poartă înlăuntrul lor o fărâmă din farmecul României, oriunde nu s-ar duce.

Odată, un pictor mi-a povestit că oamenii colecționează țări: primesc o viză, fac poze pe fundalul obiectivelor turistice și merg mai departe. Țările, la rândul lor, colecționează oameni: vrăjesc inimile acestora și nu le mai lasă niciodată. Îmi vorbea privind cu reverie spre Dealul Crucii, inundat de o verdeață de smarald. Era o zi toridă, iar zâmbetul care încununa chipul acelui bărbat, fermecat de priveliștea edenică ce se deschidea în fața sa, m-a convins că România e una din acele țări.

Știu totul… și în același timp, simt că îmi scapă un lucru… Din nou, marea enigmă sunt oamenii… De ce renunță atât de ușor la cultura lor? De ce rup cu ușurință liantul dintre străbuni și ei? De ce uită să iubească locul în care s-au născut?

Am inimă de piatră și mă doare. Mă doare să văd fețe umbrite de durere și lipsuri, mă doare să-i văd pe oameni mult prea grăbiți, mă doare că în țara lor se simt străini ori simpli vizitatori, mă doare că tărâmul acesta pustiește, mă doare că Putna devine din ce în ce mai singuratică. Oamenii pleacă…, iar cu ei pleacă și sufletul acestei țări…

Și țările au suflet… Cel al României e un amalgam de nostalgie, dor, iubire, culoare și valori. Sufletul unei țări e diferit de ceea ce își imaginează oamenii de obicei. Și e dincolo de un cuvânt care ar exprima întreaga măreție a culturii. Sufletul unei țări păstrează străfulgerările celor mai expresive tradiții, pasaje din istorie, locuri pitorești și, bineînțeles, oameni. Fără ei, o țară e literalmente săracă sufletește. România adăpostește bogății incomensurabile. În sufletul ei, un loc aparte ocupă firavele mărțișoare, plugușorul, duioasele colinde, doinele… dulcile doine și sfintele sărbători care adună la masă inimi rătăcite din întreaga lume.

Din nou mă-ntorc la Putna care, sub razele lunii, pare fermecată. Nu se aude nici un freamăt și în toiul nopții, în solitudine, am timp să veghez necropola domnească…

„…Sub un arc boltit și turnuri,

Sub lumina selenară

O tăcere abisală

Printre turle se strecoară −

Fantomatică prezență,

Spirit brav și luptător

Dinspre dealul Crucii vine,

Se oprește încetișor.

Iar pârâul lin ce curge

La o șoaptă se-nfioară,

Domnul Mare al Moldovei

Îl trezește spre luptare.

Al său chip ca luna palid

Este blând și iertător,

Și doar sabia din teacă

Sclipește fulgerător,

Amintind de vremi în care,

Puternic apărător,

Domnul nostru, al Moldovei

Spulbera necruțător

Oștiri străine, dușmănoase.

Ruine sunt al său tezaur-

Comoara de neprețuit,

Pământul său, luptat cu cinste,

Acum apare pustiit.

Mormânt al gloriei și faimei

E plaiul mult de el iubit,

E-o umbră ștearsă, diafană,

Iar domnul Ștefan, un domn mare,

E-o stea, lumină arzătoare.

Și brusc, în neant figura lui dispare.

E noapte și tăcere mormântală.”

Și oare să fi pierdut noi ceea ce am moștenit câteva secole în urmă? Oare să fi lăsat paragină tot ce-a avut neamul nostru mai frumos?

Odată cu primii zori ai dimineții, care apar asemeni unor luminițe albe, un disc de foc se înalță din adâncul abisului, apoi își deschide larg brațele, întinzând raze de aur peste pământul rece. Acest răsărit aduce cu sine o amintire caldă, adăpostită undeva înlăuntrul inimii mele. E chipul unui copil și al mamei sale, pe care îi numesc apărători ai „Ierusalimului neamului românesc”. Și n-aveau săbii. Și nici buzdugane. Dar aveau suflete curate. Era mijlocul primăverii când cei doi au apărut în curtea mănăstirii. Băiatul cu obraji rumeni, ochi mari, bruni și cu o claie încâlcită de păr castaniu se uită fascinat spre cupolă și rosti ușor stâlcit, dar cu seninătate în voce: „Mi-ar plăcea să trăim aici”, în vreme ce femeia, mângâindu-i creștetul cu o afecțiune maternă, spuse: „Dragul meu, să nu uiți niciodată că ești român”. Pesemne că trăiau peste mări și țări, iar plaiul acesta era mai mult un vis pentru ei, dar felul în care mama și-a mângâiat copilul aici, Acasă, a topit până și sufletul meu de piatră.

Înlăuntrul meu sunt zugrăvite versuri. Versuri pe care le-am scris acum câteva veacuri. Versuri pe care le-am trăit. Versuri în care am nădăjduit. „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor!”. Azi, după câteva secole, încă îți doresc asta, țara mea de basm!

Sunt piatră. Știu totul despre acest pământ. Și totuși…