La Putna s-a scris istorie cu o cerneală permanentă

Mențiune la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: studenți

Se făcea că era o seară de vară târzie. Bătea un vânt destul de rece și stăteam pe culmea dealului, uitându-mă cu ochii minții de jur-împrejur; aveam naiva impresie că timpul se oprise în loc. Mi-am căutat telefonul și ceasul, însă am observat că nu le mai aveam; erau sparte, jos, lângă picioarele mele. Nu era o mare tragedie, de mult voiam să renunț la aceste două cătușe − tehnologia și presiunea timpului, să trăiesc în comuniune cu natura care pentru bătrâni a fost și tehnologie, și mister. Abia acum mi-am dat seama că nu știam cum am ajuns în vârful dealului și de ce am în spate un rucsac vechi. Nu am dat o importanță prea mare însă acestor detalii.

Ridicând privirea deasupra mănăstirii, am simțit cum vântul începe să bată mai puternic. Am stat câteva minute contemplând imaginea panoramică a Putnei, dar mi se părea destul de ciudat că pe drumul principal nu se vedea trecând nicio mașină și toată suflarea lumii parcă se ascunsese în casele umbrite de norii ce se adunau dinspre apus. Rațiunea îmi îngenunchea în fața acestor întâmplări dacă nu bizare, măcar ciudate și lipsite de orice logică generală. Vrând să urmez cărarea spre ieșirea la civilizație, m-am împiedicat și am văzut cu coada ochiului umbra unui copac aplecat la pământ, din ale cărui crengi picura o sevă a cunoașterii; așa am simțit nevoia să o numesc pe loc, nu întrebați de ce. Simțeam că nu mi se poate întâmpla nimic rău și că sunt în siguranță, atât timp cât călcam pe un pământ pe care voievodul Ștefan călcase cu vitejie acum câteva sute de ani.

Am descoperit ulterior o peșteră ascunsă, acoperită cu frunze și ierburi căzute la pământ, necosite. Îndreptându-mă către ea, am găsit la intrare, pe jumătate îngropată în pământ, o cutie dintr-un material dur. Fiind curios, m-am aplecat să văd despre ce este vorba, însă dintr-un reflex neînțeles am fost tentat să privesc în jur, simțindu-mă − nu știu de ce − ca un copil care găsește o jucărie de preț și nu dorește să o împartă cu nimeni. Nu era necesar să îmi fac griji, fiindcă era o pustietate stranie, de parcă toată lumea intrase în pământ. Nici măcar glasul roților de tren care trecea prin Putna sau mașinile ce se îndreptau spre case nu se mai auzeau. În fine, am intrat în acel loc pe care eu l-am numit peșteră, dând încet cu mâinile pământul în care era îngropată pe jumătate cutia aceea. Mă cuprindea un fior rece, având sentimentul ciudat ca și cum aș fi profanat un mormânt. Am deschis cu greu cutia ale cărei mici balamale au scârțâit, protestând parcă la intenția cuiva de a o atinge. M-a izbit un aer vetust, însă nu am fost prea impresionat: la o primă vedere nu observasem nimic care să mă surprindă.

Mi-am făcut scenarii degeaba, îmi reproșez eu, întorcând cutia pe toate părțile, zâmbind în sinea mea de naivitatea cu care așteptam să fi găsit acolo o comoară sau cine știe ce obiect cu care să mă laud în cercul meu strâmt de prieteni.

Înainte de a închide cutia, însă, observ prinsă de capacul acesteia o hârtie destul de uzată, semănând cu un manuscris vechi. Mă așez pe o piatră bătătorită de trecerea timpului și încerc să descifrez literele peste care vântul, zăpezile și alte fenomene ale naturii au trecut, lăsând urme evidente. Ce urma să citesc, avea să îmi producă așa-numitul catharsis:

Timpul nu va (mai) ierta pe nimeni!

Ne vom aduce aminte peste ani de zile că la Putna a existat o conștiință de neam și de patrie pe care am reușit să o trezim și să o valorificăm într-o serbare atât de frumoasă. Organizarea congresul studențesc a dovedit că tinerimea este capabilă să își exprime idealul național, alegând să facă acest lucru, în mod bine intenționat, în Ierusalimul neamului românesc, în locul în care timpul parcă s-a oprit pentru o veșnicie, unde călugării sunt temple de înțelepciune. Studenții români merită astfel laude, mai ales pentru sentimentul sacru pe care l-au trăit și îl trăiesc, simțind nevoia de a trăi printr-o manifestare religioasă, dovada unei serbări naționale. După generația pașoptistă care s-a remarcat mai întâi prin afirmarea unei conștiințe naționale în interiorul spațiului european, noi am reușit să reafirmăm acest lucru, acum, la 400 de ani de la înființarea mănăstirii Putna. Chiar dacă războiul franco-prusac și alte evenimente ne-au făcut să amânăm marea serbarea cu un an, acest lucru nu ne-a oprit din a ne urmări cu determinare și curaj idealul care ne-a adus pe toți laolaltă. În ciuda faptului că autoritățile austriece deveneau reticente, intuind faptul că această serbare nu avea doar substrat religios, ci și un pronunțat caracter național, prefectul de Rădăuți, Renney, pare că ne-a fost alături, raportând mai departe că serbarea națională este oprită, însă aceasta a avut loc (Slavă Domnului!) în continuare. Cele mai mari mulțumiri însă se cuvine să le adresăm egumenului mănăstirii, Arcadie Ciupercovici, căruia i se datorează meritul cel mai mare în realizarea serbării noastre.

La auzul celor 21 de salve de tun care anunțau deschiderea serbării în seara zilei de 14 august, urmată de slujba religioasă, un fior rece mi-a străbătut trupul, gândindu-mă la frumusețea patriei și la toate binecuvântările pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra omenirii. Nu pot să uit momentul când, a doua zi, după Liturghie, momente artistice impresionante și prelegeri, l-am întâlnit pe Ciprian Porumbescu, adolescent pe atunci, care, în cadrul unui concert popular, l-a înlocuit pe violonist, dovedind lumii calitățile sale excepționale de cântăreț dar și de reprezentant al idealului național.

După ce sufletul ni s-a umplut de bucuria Liturghiei săvârșite în locul sacru în care voievodul Ștefan cel Mare încă viețuiește prin intermediul credinței vii, a avut loc congresul studenților, congres care, la rândul său, a fost pe punctul de a fi interzis din cauza abordării unor teme care puteau să ofenseze autoritățile. În cele din urmă, s-a discutat despre rolul tinerilor studenți în dezvoltarea țării și a culturii, despre obiectivele pe care aceștia trebuie să le urmeze pentru a fi siguri de dezvoltarea proprie și națională și multe astfel de dezbateri în spiritul țării și al veacului.

Oare noi, tinerii, ne dovedeam a fi un pericol atât de amenințător, încât ni s-au pus în permanență piedici în exprimarea idealului național și în căutarea soluțiilor pentru afirmarea identității naționale? Din moment ce mulți dintre noi veniserăm de la studii din Viena la această Serbare, eram capabili de a înțelege anumite aspecte naționale și politice, iar când ochii ni s-au deschis, onoarea față de țară nu ne-a lăsat să stăm nepăsători.

Dacă noi am reușit să organizăm o astfel de manifestare, vitregiți fiind de unele condiții și presați în permanență de autorități, sperăm ca, peste ani de zile, o nouă serbare să aibă loc, în condiții de libertate, în care alți studenți să continue idealul pe care noi l-am urmărit. Aceasta să fie nu doar o simplă comemorare a unui eveniment istoric, ci mai mult decât atât, să fie în permanență o ocazie a exprimării unei viziuni deschise, a unei viziuni care pătrunde dintr-o epocă în alta, însă fără a-și uita valorile sau fără a se revendica numai unei anumite epoci, în lipsa unei conștiințe istorice și naționale puternice.

Așa să ne-ajute Dumnezeu!

Urma încă o frază, însă degradarea hârtiei o făcea neînțeleasă, aceasta aproape descompunându-se. În zadar m-am chinuit să găsesc numele autorului, data sau orice însemnare care mi-ar fi fost de folos. Cert este că aveam în fața mea un document destul de vechi, care m-a uimit. Se înserase de-a binelea și nu îmi dădusem seama când a zburat timpul. Am simțit nevoia să cobor repede spre mănăstire, să mă închin la mormântul lui Ștefan și să ating zidurile reci ale mănăstirii, în speranța că voi simți fiorul pe care l-au simțit tinerii atunci când salvele tunurilor de pe dealurile din împrejurimi au anunțat începutul unei mari serbări. Am intrat pe poarta mică și primitoare a mănăstirii, m-am închinat întocmai cum mi-a fost planul, iar la ieșire m-am oprit fără un motiv anume în fața statuii lui Eminescu, pe care o văzusem de zeci de ori. Analizându-i chipul, m-am întrebat naiv în sine: Și dacă cel a cărui cronică am citit-o este chiar Eminescu?

În acel moment, am auzit dangătul unor clopote. Cu gândul încă la dealul mănăstirii, la Serbarea studenților de acum 150 de ani și la chipul lui Eminescu, mă trezisem dintr-un somn greu.

La Putna începea Liturghia.