O singură cărare

Mențiune la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: liceeni

În inima Bucovinei, în spațiul monahal al Mănăstirii Putna, am pătruns cu sufletul vibrând de emoție. Sub arcul boltit al Turnului lui Eminescu, cele două lumi − sacră și profană − se îngemănau! Simțeam cum cerul se oglindea în fiecare element al naturii. Tărâmul edenic al Mănăstirii emana o pace profundă, lăuntrică, ce m-a cuprins din primele secunde, determinându-mă să mă îndrept și mai mult spre tainele acelui loc binecuvântat.

Pe cărarea spre Mănăstire, am fost învăluită de parfumul divin al florilor, contopit cu vitalitatea brazilor. Fiecare pas mă apropia de Marea Întâlnire, de regăsirea cu Bunul Dumnezeu. Când am intrat în biserica luminată de Duhul Sfânt, m-a stăpânit o liniște deplină. M-am așezat cu sfială în genunchi, în fața „lespezii funerare” a „Dreptcinstitorului Domnitor”, cu fruntea pe marmura rece, reiterând o istorie netrăită, dar auzită și simțită: istoria luptelor pentru credință și integritatea neamului și, nu în ultimul rând, istoria Mănăstirii Putna!

După câteva minute, m-am ridicat încet și m-am îndreptat spre naos. Înălțându-mi privirea, am văzut în partea de sus a bisericii chipul Maicii Domnului cu Pruncul, înconjurat de o ceată de îngeri și sfinți. Inima mi-a tresărit de bucurie, de bucuria miracolului ce mă chema să mă apropii de incognoscibil… Am rămas mult timp în mijlocul bisericii, pătrunsă de fiorul cald al culorilor, al luminilor cerești ce reflectau icoanele Sfinților. Mi-am împreunat mâinile, ca într-un veșnic Crez, am închis pleoapele și am lăsat tăcerea divină să se coboare peste mine, ca într-o suavă liturghie.

După ce m-am închinat, cutremurată de spiritualitatea care creștea cu fiecare secundă de rugăciune în mine, am ieșit încet, aproape plutind, din biserică. Soarele m-a mângâiat pe față, mi-a atins cu insistență chipul ce exprima fericire, o fericire de dincolo de timp și de spațiu.

M-am lăsat condusă de pietrele născute parcă să mă-nvețe calea, drumul spre Chilia Sfântului Daniil Sihastrul, duhovnicul lui Ștefan Mare și Sfânt. Verdele crud îmi mângâia tălpile, invitându-mă să descopăr dimensiunea unui alt dialog cu Universul. Am urcat nerăbdătoare pe scara fragilă spre acel loc cuprins de o liniște primordială, unde puteam parcă auzi doar aripile îngerilor, fâlfâind ușor. Îmbrățișând piatra rece și caldă totodată, vibrația lăcașului divin, am intrat într-o simbioză cu rădăcinile pământului, scăldate în seva cerului. Niciun alt pelerin nu mai era în chilie. Doar eu… singură, dar nu tocmai! Am citit Acatistul Sfântului Daniil, timp în care totul se transfigura într-o lumânare gălbuie, incandescentă, prin care puteam (între)zări formele complexe ale unui alt topos, desprins din icoane, ce îmi măsura bătăile inimii. Șopteam în taină cuvintele dumnezeiești, bucurându-mă deplin că iau parte la miracolul de a pătrunde în spațiul de rugăciune și jertfă al unui Mare Pustnic, a cărui viață a fost închinată doar lui Dumnezeu.

După un timp binecuvântat, inundat de pace și lumină, m-am închinat cu evlavie și am ieșit din peștera cu miros de tămâie și candelă veșnic aprinsă. Spațiul de afară părea intact, neatins de nicio umbră de praf sau de noroi; doar se înserase și ploua ireal de frumos. M-am așezat pentru câteva momente pe iarbă, am pipăit verdele cu palma, am atins umbrele picăturilor de ploaie și mi-am împletit o coroniță din brândușe. Mi-am așezat acea cunună pe frunte, simțindu-mă încununată de splendoarea naturii primăvăratice.

În atmosfera epifanică a serii, m-am întors în Mănăstire, alinată și de spectacolul cerului înstelat, ce releva misterul creației, dumnezeirea. Aripile unui porumbel pierdut în noapte mi-au atins sufletul cu mirungeri îngerești. Am fost convinsă că acea ființă diafană mă găsise și că avea să-mi protejeze fiecare pas inițiatic, fiecare vis, orice chemare!

Am rămas nemișcată, cu gândul la întregul periplu duhovnicesc și cu privirea îndreptată spre ceea ce lumina lunii mă lăsa să contemplu: o singură cărare − Drumul Mănăstirii Putna!