Amintindu-ne de Axis Mundi

Premiul al II-lea la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Eseu”, categoria de vârstă: 22-35 de ani

Mircea Eliade și-a simțit profund misiunea de om al oamenilor, lucru demonstrat prin miile de pagini închinate exact fenomenului antropologic și misterului care îl înconjura. El a fost un gânditor mereu curios de manifestările celor din jur, cu o mare sete de înțelegere pentru cel din fața sa, recunoscând faptul-esență că o astfel de ființă poate crea un întreg univers de sens în jurul ei. Astfel, Mircea Eliade a împărtășit încercările sale de decodificare a minunii umane cu restul lumii prin fiecare volum, discurs, articol sau gând documentat. Iar unul dintre cele mai captivante concepte pe care scriitorul le-a lăsat ca moștenire culturală universală este expresia Axis Mundi, un fenomen prezent într-un număr impresionant de culturi de pe globul și cu o semnificație aparte pentru poporul român, de astăzi și de mâine.

Coloana lumii, axul universului sau chiar „buricul târgului”, cum este cunoscut conceptul la nivel popular, reprezintă coloana metafizică ce concomitent desparte și reunește. Cel „care leagă și susține în același timp Cerul și Pământul”, după cum scria Mircea Eliade în Sacrul și Profanul, conectând lumi, dar delimitând tărâmuri. Axis Mundi este structura spirituală care adună viață în jurul ei, dând tonul evolutiv al societății care se formează în preajma acestui punct unic. Astfel, se așază ordinea lumii între polurile ei opuse, între bine și rău, între natura divină și ce e a demonilor, între lumină și întuneric, omul colindând permanent aceste culmi și văi dintre planuri.

Unele culturi și-au asimilat poziția de Coloana Lumii încă din cele mai vechi timpuri. Muntele Meru din India sau vechea Țară a Iranului erau trecute pe lista centrilor mondiali, importanți în timpuri antice, concentrând o anumită stare spirituală și morală deosebită printre oamenii locurilor de atunci, pentru a putea susține un astfel de titlu bogat în responsabilitate și reputație. Ce e interesant este faptul că unele personalități din ziua de azi mută acest ax mai înspre Dunăre, mai între mulți, dealuri și câmpii. Spațiul numit de doi Papi contemporani „Grădina Maicii Domnului” începe să își scoată capul la lumină, pentru a fi primit nu ca pe un fiu risipitor, ci ca pe un leu, rătăcit și rănit, dar cu destin. Unul pentru care posibila vindecare nu înseamnă doar transformarea sa, ci a întregii lumi.

Ovidiu Coșbuc, stră-strănepotul poetului faimos pentru versurile sale pline de dorința „noi vrem pământ” (uite, cum unele vremuri stăruie și după mai mult de 100 de ani), povestește că, într-o conferință legată de religiile lumii la care a participat, venit din partea Vaticanului, a primit replici de la mai mulți participanți despre rolul României în schimbarea în bine a destinului societății. „Este România pregătită?”.

Dar deja se aude un urlet pestriț pătrunzând în vis și încercând să îl spulbere cât mai rapid. „Cum, noi? O gloată de hoți? Niște incapabili și imbecili nespălați, ultimii din Europa, ultimii din lume? Sclavii celorlalți, fără istorie, proveniți din barbari?”. Așa răsună cuvintele căptușite de ură, mai ales de ură de sine, pline de suferință și neîncredere.

Da, noi, cei care împărțim simboluri antice cu zone îndepărtate ale globului pământesc, precum crucile solare pe care le găsim și în Sălaj și în Marea Britanie sau steaua cu șase colțuri din Templul Ursitelor din Șinca Veche, pe care o întâlnim și în geometria sacră a hindușilor și budiștilor. Noi, care am devenit creștini fără un document care să ne ateste tranziția, pentru că spiritul apropiat de Divin nu se redă printr-o foaie de hârtie, ci prin blândețea firii și prin umbrele mari lăsate în timp. Da, noi, oamenii care îl au pe străvechiul lor înaintaș genetic, pe Homo sapiens neanderthalensis, în colindele lor, după cum scria Nicolae Densușianu în Dacia Preistorică, și care sunt aceiași ce au dezlipit un obiect mai greu decât aerul de pe pământ, fără trambulină, pentru prima dată în istorie. Aceiași oameni prin care s-a construit Coloana Infinitului din piatră, pe câmpie, sau din arnici, pe in măiestrit în case de țărani.

Aici, leul nobil al făpturii românești poate fi văzut de cei care au ochi să-l vadă în întregimea sa. Noi, ca neam, am putut coborî în cele mai întunecate taine și întâmplări, după cum ne stau ca mărturii destule clipe groaznice din istoria noastră. Putem privi doar la sfârșitul lui Mihai Eminescu, cu care nu am făcut pace (încă) sau să citim mai multe despre suferințele martirilor din Închisoarea Pitești ai anilor 1950, fără să ne întoarcem fața de la materialul citit, de la infernul trăit de cei care ne-au fost frați. Dar am reușit de multe ori, chiar în cele mai nebănuite și neprevăzute circumstanțe, să privim cerul și chiar să fim la o palmă de el, fie prin reușite, fie doar prin prezența și puritatea sufletului românesc. Vechimea noastră vine și ne aduce, printre altele, o totalitate cu care suntem încă în contact, ca neam. Iar din această experiență de om complet, înzestrat cu pățanii, bucurii și învățături, ne pune în poziția privilegiată de potențiale călăuze erudite, atât pentru urmași cât și pentru prieteni.

Da, noi, noi am putea fi acel Axis Mundi istoric, cultural, sufletesc pentru cei de azi care formează civilizația actuală. Dar, după cum am scris, acum suntem răniți. Iar fără un proces riguros și iubitor de vindecare, acele plăgi nu își vor găsi alinare ușoară.

România, cu noi, românii, alături de ea, nu va păși mai departe decât își propune. Sau, după cum ne amintea Gheorghe Liviu Teleoacă, „lucrurile mărețe nu ne înalță decât în măsura în care ne prezentăm la înălțime”. Greutatea istorică a identității noastre pare să nu fie o moștenire pentru care să fim pregătiți, la nivel unitar. Românii nu cred. Iar dacă nu cred, ei nu vor fi.

Dar gândul măreț care ne așază atât în ecoul trecutului omenirii, cât și în lumina viitorului, se poate împlini doar în momentul când ne vom înțelege și accepta acest rol cu deplină înțelepciune și smerenie, neuitând să rămânem oamenii eterni, inițiali. Atunci când vom da drumul la talent, spirit, râvnă și direcție, când ne vom îngădui să ne cercetăm mai îndeaproape istoria și tainele, când ne vom recunoaște în oglindă (și așa cum suntem azi, dar să avem răbdarea să ne privim și schimbările ce vor apărea în viitor) și când vom simți chemarea puternic în vine, atunci vom trece de la victimă a timpurilor la biruitori în eternitate. Transformați în lei, dar nu de circ, ci în sfincși.

A dori să îți amintești că ceea ce Axis Mundi reprezintă constituie un act de reflectare din inimă, unul personal pentru fiecare român. Este ca și cum am vrea să ne descoperim ADN-ul cultural mai bine. Conceptul nu ar trebui să ne îndemne la aroganța tipică acelei faimoase expresii menționate la începutul textului, de a fi „buricul târgului”, cu nasul pe sus de orgoliu. Există destule astfel de manifestări în lumea de astăzi fără alte contribuții. Iar gândirea la un astfel de nivel jos nu ar fi justă față de adevărata valoare a acestui concept sacru. Dimpotrivă. Noi nu trebuie să apelăm la legende de mult uitate pentru a înțelege sacralitatea pe care o purtăm în interior și care are potențialul de a se dezvolta într-o armonie practică în exteriorul nostru. Trebuie doar să ne amintim cine suntem cu adevărat.

Axis Mundi este punctul de unde a început lumea, incluzând tot ce a roit în jurul și din acest început. El reprezintă deopotrivă starea ce a susținut trecutul și ceea ce va să vină. Viitorul, prin descoperirile și lecțiile lui, ne va pava calea din ce în ce mai clară spre zenitul destinului românesc.

Va depinde de noi ce vom face cu o astfel de soartă măreață și binecuvântată. România nu a suferit degeaba. Iar dacă unii vor considera că misiunea aceasta este prea grea de dus, ca un Atlas care își refuză locul de stâlp al lumii, atunci măcar aceștia să își caute coloana verticală proprie, un Axis Mundi integrat și personal, prin care să fie un stâlp mai mic pentru un vis semeț și sublim.