Rugă la porţile Putnei

Mențiune la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: studenți

O rugă înălţată în oricare zi, în oricare lună, în oricare anotimp este o rugă provenită din suflet, pe care mintea o percepe la nivel pur metaforic şi o lasă să se contopească cu izul comunului şi cotidianului. Însă o rugăciune închinată lui Dumnezeu, într-un loc plin de lumină, de natură şi de om, este o rugăciune închinată creaţiei Sale eterne.

Odinioară

Privit de undeva de la înălţime, de pe coama unui pisc prăpăstios, şirul de case răsfirate de-a lungul drumului pietruit pare să împrumute din viaţa celor ce vieţuiesc în ele. La intrarea în acest sat din inima unui ţinut binecuvântat se află o cruce masivă din lemn, pe a cărei suprafaţă timpul şi-a lăsat profund amprenta: reminiscenţele timpurilor apuse se ascund în umbra fiecărei imperfecţiuni a materialului, dezvăluind doar unui trecător curios momentele de cumpănă ale populaţiei locului. La picioarele Mântuitorului răstignit, petalele a două garoafe sângerii I se închină, în timp ce câteva pete de ceară conduc înapoi spre drumul principal, unde o buburuză se înalţă alene spre infinitul cerului. În timp ce astrul ceresc îmbrăţişează cu razele sale ultimele fire verzi ale ierbii, pârjolindu-le şi pregătindu-le pentru dansul Drăgaicei, timpul pare că stă în loc, cu toate că momentele se scurg cu fiecare adiere molatică a vântului.

Ca în fiecare lună a lui Cireşar, tabloul acestui sat în timpul prânzului este static, căci toate vieţuitoarele sunt într-o stare latentă, care poate fi schimbată doar prin apariţia unui eveniment notabil, de cele mai multe ori caracterizat de un dinamism aparte, foarte diferit faţă de scurgerea timpului din aceste ţinuturi. Poziţionarea caselor din sat nu este întâmplătoare, căci totul este orânduit după chipul şi asemănarea omului. La marginea satului se află câteva căsuţe din pământ, a căror vopsea albastră se stinge sub razele dogoritoare ale soarelui, iar în curţi domneşte aceeaşi linişte, din când în când auzindu-se glasul unei păsări din văzduh. Numai un câine latră stingher şi veşteşte o prezenţă străină în locurile acestea ascunse de codri deşi şi de dealuri măreţe. Ajuns în cele din urmă în mijlocul satului, ochii privitorului se îndreaptă spre câteva case răzleţe, vizibil diferite de cele de la marginea locului, cu obloane atent pictate în culori vii, curţi bogate, locuite de vietăţi felurite şi grădini cultivate, pline de cele ale gurii.

Odată cu ultimul suspin al soarelui, o mantie cenuşie cuprinde cerul şi adăposteşte la sânul său ţinutul moldovenesc. Măruntele incadescenţe argintii nu par să se fi schimbat cu nimic de-a lungul trecerii veacurilor, cu toate că unele dintre ele au vegheat asupra acestor ţinuturi şi în cele din urmă au pierit în lunga lor ucenicie sub îndrumarea lunii. Sunetele încep să se împletească cu slabele adieri ale vântului, menite să trezească tot ceea ce este adormit, de la sufletele umane până la vieţuitoarele şi plantele pământului. Viaţa se strecoară pe uliţele satului odată cu ultimul cântec de seară al cocoşilor, iar oamenii se îndreaptă spre inima satului, unde o horă începe a prinde contur. Câţiva lăutari îngână o melodie strămoşească, în timp ce pe băncile roase de vreme de alături se aşează un grup de bătrâni, în ochii cărora focul aruncă văpăi ale vremurilor apuse şi ale unei melancolii a sfârşitului iminent.

Un flăcău al locului, fiul boierului Ştefan Bucovineanu, Bogdan, este primul care îi îndeamnă pe ceilalţi flăcăi la horă, Lupu Maramureşeanu şi Muşat Transilvan. După câteva rotiri energice, însoţite de chiote şi de strigături, li se alătură şi ceilalţi flăcăi ai locului: Ion Crişanu, Calistrat Bănăţanu, Gheorghe Munteanu şi Vasile Dobrogean. Hora flăcăilor nu este un simplu dans, ci devine o rotire a tuturor gândurilor comunităţii şi a sentimentelor ce doresc a făuri o ţară unită prin aceste mâini care se ţin strâns, care leagă jurăminte prin mişcarea sfântă a dansului strămoşesc şi care vibrează cu vorbele de duh şi cu jalea amară a sunetelor fiecărui instrument. Este un arc către eternitate, un pod peste timp şi peste locul unde se desfăşoară. Căci nu întâmplător vioara se acordă cu micul acordeon şi versurile se împletesc cu notele măiastre:

„Horele, horele-mi plac,

Horele-n pământ mă bag.

Fata care joacă bine

Ado, Doamne, lângă mine.

Cine joacă lângă mine

Toată vara-i merge bine.

Asta-i hora horilor,

Hora oșeștenilor.

Unde joacă oșeștenii

Dedesubt pământul geme.” [1]

În acest timp, hora se învârtea şi mai aprig, fiecare pas fiind însoţit de strigături şi de invitaţii adresate celor care ocupau băncile de lemn roase de scurgerea veacurilor, locuri unde poate şi strămoşii acestora se aşezaseră şi priviseră spre jocul flăcăilor, oftând cu gândul la apusul tinereţii. Cu ultimul acord al viorii, hora se desprinse, iar flăcăii începură a căuta din priviri pe cele dragi şi cunoscute inimii; priveau cu grijă şi cu un soi de teamă, căci cunoşteau tainele acelei nopţi tenebroase, când doar rugile înălţate către Dumnezeu îl puteau proteja pe cel care auzea glasurile voioase, ce îl invitau la joc pe câmpia din apropiere.

Departe de hora din mijlocul satului, ascuns între proeminenţele unor coloşi de pământ, se afla un desiş verde întunecat, unde doar păsările străpungeau liniştea nopţii cu glasul lor. Din când în când, o insectă cutreiera locul, zburând curios spre o destinaţie necunoscută şi atrasă în mod vădit de mirajul trilurilor nopţii. Acest loc avea numele de Voievodeasca, o pădure cunoscută oamenilor locului, care o considerau demnă atât de veneraţie, cât şi de blestem, datorită legendelor care se împleteau cu trunchiurile copacilor seculari. Unii spuneau că acei copaci se aflau acolo de la Crearea lumii încoace şi că sunt fermecaţi, alţii se temeau de spiritele care sălăşluiau în scorburile copacilor şi în apele lacurilor, iar cei mai mulţi se fereau să o traverseze în timpul nopţii, dând crezare legendei monstrului, care se afla în mica peşteră de la marginea pădurii. La adăpostul ramurilor încărcate de frunze ale copacilor falnici, tânărul Sion, cel ce lipsea de la cârma horei din sat, încerca să cioplească un vârf de arc din lemn. Piatra din mâna sa îi însoţea gândurile profunde cu fiecare întâlnire pe care o avea cu măduva lemnoasă, iar forma pe care o modela era asemănătoare cu ghimpele din sufletul său. Fiind un simplu flăcău, un sătean de-al locului, avusese ocazia să vadă frumuseţile Moldovei doar atunci când l-a urmat pe Ştefan Voievod spre cucerirea libertăţii poporului. Văzuse deopotrivă frica şi furia duşmanului otoman, care părea să dorească să înghită plaiul neaoş şi să-l asuprească, nevoindu-l la suferinţe teribile, care se contopeau şi reuneau sub jalea maicilor pentru feciorii lor. Prin imaginile care se desfăşurau în faţa ochilor săi, arcaşul Sion îşi putuse cunoaşte în sfârşit neamul, cel despre care auzise atât de multe versuri în cântecele populare şi despre care bătrânii satului vorbeau ca despre un acoperământ sfânt.

„Patria… patria mea este locul cel mai tăinuit din sufletul meu, o bătaie a inimii pe care nu o pot străpunge cu niciun gând necurat. Iar credinţa în Dumnezeu este cea care mă face să-l urmez pe Domnul meu, Ştefan, şi să cutez să sper că neamul meu va dăinui în eternitate. Aşa cum joacă acum flăcăii satului, cum se prind în horă şi ţin mâinile strânse, aşa să fie şi părţile ţării mele, unite într-o horă care să se rotească spre eternitate. Doamne Dumnezeule, coboară privirea Ta spre mine, să-l ajut pe Voievodul meu şi să duc Moldova cea binecuvântată în inima mea chiar şi în moarte.” Tumultul acesta al gândurilor lui Sion a fost brusc întrerupt de un zgomot puternic venit de undeva din depărtare, un muget al cărui ecou se strecura printre trunchiurile groase ale copacilor şi cuprindea între braţele sale vasta întindere a pădurii. După câteva momente de linişte, în care timpul parcă încremenise şi se dilatase sub o formă bizară, un alt muget începu să vibreze şi să se aştearnă peste imaginea încremenită a naturii.

„Un zimbru…”, a fost unicul gând care i-a trecut prin minte lui Sion. Era cu neputinţă, căci zimbrii deveniseră de-a lungul scurgerii timpului un soi de făpturi legendare, despre care copiii satului aflau doar din poveştile depănate de străbuni. Erau creaturi falnice, ale căror coarne ajungeau până în cer şi cu care atingeau norii ce se perindau pe deasupra lumii înconjurătoare; corpurile lor, asemănătoare cu cele ale giganţilor de odinioară, parcurgeau timpurile cu o viteză uluitoare, purtând cu sine poveştile, sunetele şi întâmplările istoriei neamului românesc. Zimbrul, simbolul Moldovei binecuvântate de Dumnezeu, unde Acesta aşezase palma Sa şi crease ţinuturi edenice, văi şi munţi, lacuri şi şesuri bogate, unde locuiau oameni simpli, însă plini de generozitate şi evlavie.

Din pricina spaimei sau unui soi de încercare de eroism, arcaşul îşi înălţă arcul din al cărui vârf sclipea crâmpeiul de fier care urma a curma o viaţă sau, de ce nu, chiar a o salva. O ultimă privire fugară spre pătura de negură din jurul său a fost de ajuns pentru a-l îmboldi pe flăcău să dea drumul săgeţii către necunoscut. Însă aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, această viaţă a fost salvată, iar săgeata a zburat peste podoabele copacilor în depărtare, unde s-a oprit în trunchiul gros al unui paltin. După câteva momente bune de aşteptare, încărcate de suspans şi de linişte apăsătoare, arcaşul Sion a hotorât să purceadă pe cărarea care ducea spre locul de unde proveneau acele sunete, care se estompau cu fiecare pas făcut. Ajuns în cele din urmă într-un luminiş umbros, acoperit de o mantie de frunze printre care se întrezăreau razele lunii crescânde, tânărul observă imensa formă aşezată pe pământul molatic, şuierând greu şi agăţându-se de ultimele frânturi ale vieţii. Pleoapele sale erau închise asemenea unor evantaie imense, în spatele cărora se ascundeau două mărgele negre infinite, care priviseră spre trecut şi spre prezent până la scurgerea ultimului susur al vieţii; respiraţia sa se curmase subit cu un ultim oftat, transformat într-un ecou prelung, care răzbătea printre trupurile încărcate ale copacilor şi ajungea până la graniţele pădurii.

În faţa acestei creaturi falnice, tânărul Sion se simţi neînsemnat, căci sufletul acesta nu fusese luat de săgeata lui, ci de arma altei fiinţei omeneşti, al cărei glas se auzea de undeva de la marginea codrului. Uimit şi totodată bucuros să audă un glas cunoscut lui în acea oază comprimată în clepsidra timpului, unde doar natura stăpânea scurgerea ceasurilor, iar stelele vegheau asupra acestor schimbări, arcaşul o luă la goană spre locul de unde proveneau toate acele sunete.

*

Săgeata arcaşului îşi găsise drumul spre trunchiul paltinului în acelaşi timp cu cea a Domnului Ştefan al Moldovei, însă se înfipsese într-un loc mult mai îndepărtat, ascuns între poalele dealurilor falnice şi la câteva hectare depărtare de satul unde sărbătoarea se stingea uşor. Nimeni nu ştia că în acel ceas se fixa piatra de temelie a unui nou sfânt lăcaş, pe care Însuşi Dumnezeu îl alesese în momentul în care tânărul Sion îşi sacrificase ultima săgeată şi, astfel, devenise el însuşi cel sacrificat. Cu toate acestea, arcaşul îşi îndeplinise menirea, iar amintirea lui avea să dăinuiască peste veacuri, ascunsă de măreţia imaginii de odinioară a faptei vitejeşti, izvorâte din dorinţa de a apăra tot ceea ce a fost drag sufletului său, anume glia strămoşească şi satul plin de viaţă din care provenea.

De îndată ce oştenii i-au spus lui Ştefan Vodă că o săgeată căzuse ca o binecuvântare din cer, venită pe deasupra coroanelor copacilor din pădure şi purtată de un nor, aceasta îşi aminti de visul lui Daniil Sihastrul, care prevestise găsirea locului acestui sfânt lăcaş înainte de bătălia importantă ce o avea de purtat împotriva puterii otomane. Ajuns în cele din urmă pe pământul moale de unde săgeata răsărea răzleţ, Domnitorul a îngenuncheat şi după ce şi-a făcut semnul crucii de trei ori, a rostit o binecuvântare: „Acesta este pământul ales pentru biserica de pe urmă, a cărei cruce din vârf se va înălţa spre a binecuvânta acest popor asuprit de otomani. Doamne Dumnezeule, veghează pe robul Tău, iartă-l pe acesta şi nu-l pedepsi pentru păcatele sale lumeşti. Binecuvântează, Doamne, acest pământ şi acest popor, care se închină Ţie. Apără, Fecioară Binecuvântată, pe robii Tăi”. Odată cu ultimul cuvânt rostit în gând, Voievodul se aplecă spre pământul molatic şi îl sărută cu o forţă de netăgăduit, ca şi cum şi-ar fi închinat întreaga fiinţă gliei natale, semănând în adâncurile sale sufletul său şi credinţa nestrămutată în Dumnezeu. Nu ştia ce se va întâmpla în viitor, unde se va afla poporul său, însă libertatea… libertatea era preţioasă ca o nestemată neasemuită, era cea care va însoţi acel neam în eternitate, căci lanţurile grele ale luptelor trecute vor fi purtate şi de generaţiile viitoare.

Astăzi

O poartă masivă din lemn, încadrată de ziduri groase de cărămidă, peste care s-a aşternut suflul veacurilor, despre care oamenii din zilele noastre doar mai amintesc atunci când este vorba despre povestirea unor fapte eroice sau istorice, se întredeschide. Pelerinul, al cărui nume este al meu, al tău, al tuturor, priveşte spre o potecă pietruită, mărginită de pâlcuri de iarbă proaspătă şi de buchete de flori, în majoritate roze sângerii şi crini imaculaţi, iar mai apoi spre straja de piatră care împrejmuieşte această locaţie, unde inima neamului românesc nu a încetat niciodată să bată. Undeva în mijlocul tabloului înconjurat de zidul rece, care a înfruntat odinioară furia neamurilor străine, ce doreau asuprirea acestui ţinut şi acestui popor, se înalţă semeaţă Crucea Domnului, străpungând cerul prin măreţia şi puterea sa asupra pelerinilor ce se adună în curtea mănăstirii.

Pelerinul păşeşte pe calea pietruită, conştient de prezenţa Duhului Sfânt în acest loc minunat, unde slava Sa se ascunde în spatele fiecărui firicel de iarbă, fiecărei frunze sau chiar în particulele de praf ce-l înconjoară; păşeşte domol spre Ierusalimul patriei sale, spre a aduce închinăciune atât Domnului, cât şi celui despre a cărui vitejie auzise de mic copil, Ştefan Vodă. Ajuns la intrarea în lăcaşul sfânt, acest călător nu poate decât să-şi plece capul în faţa frumuseţii arhitecturale care îl cuprinde în măreţia sa şi să se închine la sfinţii pictaţi, ale căror vieţi sunt făurite în spatele unor culori vii, contrastante, ce cuprind întreaga esenţă a ortodoxiei.

Finalul acestui pelerinaj, care se săvârşeşte încă din timpul arcaşului Sion şi până astăzi, ba chiar poate să se fi săvârşit şi înainte, când un ales al lui Dumnezeu a cutreierat aceste locuri în lung şi-n lat pentru a construi o sfântă casă a lui Dumnezeu, se conturează chiar aici, în faţa mormântului lui Ştefan cel Mare. Înaintând spre inima acestei aşezări sacre, privirea pelerinului se îndreaptă spre iconostas – spre viitor, spre o dulce Românie, unde copiii acestui pelerin şi ai celorlalţi care se îndreaptă spre acest loc se vor prinde într-o horă eternă, asemănătoare cu cea care avea loc într-un sat de mult timp uitat. Sus, pe bolta zidită, Iisus Hristos priveşte spre poporul Său, binecuvântând neîncetat neamul românesc, pământul bucovinean şi întreg cuprinsul României Mari.

[1] Strigătură la joc, text preluat din Lucian-Valeriu Lefter, Asta-i hora din străbuni, Fonoteca Arhivei de Folclor „Vasile Adăscăliței”.