Și-o trăbuit să ne ascundem

Premiul I la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: liceeni

− Nu ți-a povestit buna cum a fost pentru ei, în Ardeal, al Doilea Război Mondial? m-a întrebat mama într-o zi, în timp ce ne uitam de pe canapea la un documentar istoric.

− Nu, am răspuns eu, promițându-mi că o voi întreba pe buna când vom merge pe la ea.

Am făcut un calcul aproximativ. Buna avea în acel moment 80 de ani, deci s-a născut în 1934. Asta înseamnă că avea șase ani la intrarea României în război și treisprezece la semnarea Tratatului de la Paris. Oare câte mai putea să țină minte de pe atunci? Aveam să văd că multe, căci amintirile de război nu se uită așa ușor.

Așadar, în acea vară, când am mers la Cihei, satul de lângă Oradea, unde buna s-a născut și unde a trăit toată viața, mi-am ținut promisiunea. Eu aveam 11 ani pe atunci, deci nu eram inițiată în ororile războiului și ale istoriei României. Totuși, îmi dau seama ce impact mare au avut poveștile bunei asupra mea, dacă abia acum încep să înțeleg ce voia să spună de fapt și dacă îmi amintesc cu precizie cadrul în care am vorbit, expresia feței, mișcarea buzelor și a mâinilor și tonul tremurat al vocii.

În general, oamenii apreciază lucrurile mai mult după ce nu le mai au. Așa a fost și în cazul meu în ceea ce o privește pe buna. Am iubit-o mult mai mult după ce a murit. De mii de ori mai mult. Dacă înainte îmi aduceam aminte de ea doar când ne făceam bagajele în fiecare vară ca să mergem la Cihei, acum mă gândesc la ea în fiecare zi. Poate fiindcă am crescut. Poate fiindcă așa se întâmplă cu orice, cu oricine.

În vara aceea, ca și în cele precedente, am plecat de acasă cu părinții, cu bunica și cu fratele meu cu mașina, de dimineață și am ajuns după șapte ore, care mie mi se păreau lungi cât vacanța întreagă, la Cihei. De cele mai multe ori, mai ales recent, cât timp am stat la Cihei cu părinții, am dormit la verișorii mamei mele, care au două fete, verișoarele mele și ale fratelui meu, și pe care îi îndrăgesc mult. Dar, de aproape fiecare dată când a venit cu noi și bunica mea, mama mamei mele și fiica bunei, am dormit cu ea și cu fratele meu la buna. Așa s-a întâmplat în acea vară.

Ideea nu îmi plăcea pe atunci, deși acum aș da orice ca să se repete. Casa bunei era mică, cu două camere, una la dreapta și una la stânga holului de la intrare, cu icoane pe pereți și ștergare care să le apere de praf. Nu aveam semnal pentru telefon decât lângă poartă, la drum, iar televizorul era dintr-acelea mari cât o masă, dar cu ecranul mic și cu pureci. Singurele programe la care buna se uita erau slujbele religioase. Se uita atentă, de pe un scăunel, chiar în fața ecranului, și sorbea fiecare cuvânt. Frigiderul era într-o cămară separată, iar totul avea mirosul acela pe care rar îl mai găsești, de casă veche, dar curată. Atunci nu îmi plăcea, dar acum, când nu l-am mai simțit de atâta timp, tânjesc după el.

Buna dormea pe canapeaua din bucătăria de vară, cea de-a doua construcție din curtea din față, mică, vopsită în galben pământiu, unde se afla și soba la care făcea minuni la fiecare masă. Dormea acolo nu pentru că nu avea loc în casă. Erau patru paturi. Dar pentru că acolo putea dormi cu ușa deschisă vara, lăsând să intre înăuntru aerul serii pe care îl iubea atât de mult. Acolo aducea mereu și puii de găină abia ieșiți din ou. Mici, galbeni și moi, abia așteptam să ne jucăm cu ei în fiecare vară. La fel și cu puii de pisică. Mereu aveam trei, patru pui de pisică tocmai buni de înfășat în scutece improvizate și de plimbat în brațe prin curte.

Tot acolo era și podul, în care se urca pe o scară din aceea mobilă, din lemn. Acela era locul unde păstra alimentele, care acum ar fi considerate delicatese și care ar costa bani grei în restaurantele rustice nou apărute.

Nu aveam toaletă în casă, ci un „closet” în curte, cum îi spunea buna.

În curtea din spate, despărțită de cea din față printr-un gard de lemn, se găseau cuptorul de cărămidă, pe care acum buna nu îl mai folosea, dar care, după cum mi-a povestit, pe vremuri era preferat de toate gospodinele din sat datorită calităților de coacere extraordinare. Pe când bunica mea și fratele ei erau mici, buna cocea pâine în acel cuptor de două ori pe săptămână, miercurea și sâmbăta, și o învelea în prosoape de cânepă ca să se păstreze proaspătă. Mâncau puțin oamenii mai demult, dar ce mâncare sănătoasă! Totul era de la ei din curte, totul fusese crescut de mâna lor.

Mai era în curtea din spate și grajdul vacii, pe care am prins-o și eu când eram mai mică, dar acum acolo mai erau doar câteva cuibare. Lângă grajd era și țarcul porcilor, iar deasupra lui − un pod aerisit în care buna păstra porumbul. Porci au fost până mai târziu și, în fiecare iarnă, buna prepara cele mai bune mâncăruri, din care ne trimitea și nouă, dacă nu reușeam să ajungem de Crăciun la Cihei.

Fânul îl ținea într-un hambar, chiar lângă livada de pruni. Acești pruni, care se găsesc din plin în toată regiunea, produc una dintre băuturile preferate ale ardelenilor − palinca, pe care și buna a continuat să o facă, în butoaiele mari, albastre, care făceau parte din peisajul curții, chiar dacă soțul ei murise de mult. Pe străbunicul meu nu l-am cunoscut. Era mai mare decât buna. Când s-au căsătorit, ea avea numai 16 ani, iar el 27. Tocmai se întorsese din război. Am aflat că mai toate fetele din generația bunei s-au căsătorit foarte tinere. Cum bărbații s-au întors de la armată dornici să își întemeieze o familie, părinții fetelor s-au bucurat că puteau găsi gineri trecuți prin atâtea experiențe din care să învețe să fie adevărați stâlpi ai familiei tradiționale.

Din prune, buna nu făcea numai palincă, ci și gem. Și cât de bun era cu miez de nucă spart, chiar de la nucul de lângă poartă. Avea buna un ceaun mare, mai mare decât oricare altul pe care l-am văzut vreodată. Și în el făcea gemul de prune.

În dosul livezii se găsea fântâna, la umbra unui cireș, chiar lângă gardul de sârmă, pe care se întindea o tufă mare de zmeur. Acest gard despărțea curtea din spate de terenul pe care buna îl cultiva. În partea de sus, din deal, erau cartofi. Până să văd la buna, nu știam cum crește planta de cartof. Nu știam cum arată cartofii de casă: mici, strâmbi, murdari de pământ. În continuarea acestei bucăți de teren, se întindea lung, până la poalele dealului, lanul cu porumb. Ce ne plăcea să ne plimbăm prin porumb, să luăm firele cârlionțate de „cucuruz”, cum îi spunea buna, și să ne prefacem că sunt pletele unei prințese! Și cât de bun era porumbul fiert, abia cules, fierbinte, pe care îl desfăceam din foi, îl treceam prin sare și din care mușcam cu poftă! Până la 80 de ani, buna a avut grijă de teren, a plantat, a săpat, a cules. Parcă o văd aplecată, scoțând cartofii, cu părul alb căzându-i pe frunte și cu mâinile bătrâne tremurând, dar totuși ferme. A muncit din greu, dar nu cunoștea altfel de viață. De mică a lucrat pământul. Și cât de mult a suferit familia ei de pe urma colectivizării!

Mi-a povestit cum că tatăl ei a murit „de inimă rea” după ce a aflat că cei doi cai ai săi, pe care îi iubea foarte mult și pe care a trebuit să îi vândă pentru a-și întreține familia, după ce le-au fost luate terenurile din care trăiau, au murit din cauza neglijenței noului stăpân. Ce iubire trebuie să fi existat între țăranul muncitor și animalele alături de care transpira pe câmp!

La poalele dealului, chiar în continuarea lanului de porumb, curgea domol un firav pârâu, la care mergeam adeseori cu verișoarele mele și „pescuiam” cu bețe. La acel pârâu am văzut cei mai mulți țânțari la un loc vreodată. Roiuri, roiuri, priindu-le umezeala apei față de aerul mult prea cald. Odată îmi aduc aminte că tot jucându-ne de-a pescuitul, am uitat cum trece timpul, iar când ne-am întors acasă seara, eram roșii, toți patru plini de urmele umflate ale „pișcăturilor” de țânțari, după cum le spuneau verișoarele mele.

După pârâu, era cimitirul din Cihei. Acolo se află buna astăzi. Nu și-a părăsit niciodată îndrăgitul pământ, nici chiar acum, când îmi place să cred că încă mai aude vântul pustei bihorene printre firele de porumb pe care atât le-a îngrijit.

În acea vară, totuși, vântul nu bătea. Nici măcar o boare. Era una dintre pâclele insuportabile, care îți dau impresia că te topești, specifice întinselor câmpii ale Crișanei. Căutam umbră fără să îmi dau seama, când am auzit glasul bunei dinspre băncuța din fața cotețului găinilor. Stătea acolo, uitându-se la păsările care ciuguleau prin praful uscat. Avea, ca de cele mai multe ori, fusta ei albastru închis, bluza gri cu mâneci scurte, iar deasupra șorțul, nelipsit în cele șase zile lucrătoare.

Duminica, pe lângă celelalte zile, era pentru buna sacră. Avea „hainele de duminică“ puse separat și nici vorbă de a pierde vreo slujbă.

Acolo, pe băncuță, buna își scosese baticul. Îi era cald. Altfel, nu și-ar fi descoperit capul niciodată. Părul alb îi cădea până la șolduri, într-o coadă împletită. Avea niște papuci de cauciuc vechi, prea mari pentru picioarele ei micuțe, cu urme ale zecilor de ani de muncă a pământului. Vanitatea nu a fost niciodată o trăsătură bunei. Avea doar două sau trei seturi de îmbrăcăminte. Pentru ea, hainele le purtai doar pentru a nu fi dezbrăcat. Ceea ce conta era să fi curat, la trup și la suflet, demn, și, mai ales, bun. Într-adevăr, buna a fost unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit vreodată.

M-am așezat pe băncuță lângă ea. Mi-a luat mâna între palmele ei ridate, aspre, cu urme de pământ sub unghii.

− No, hai să-ți spună buna o poveste, a spus aproape șoptit.

Deși în acel moment și bunica mea și fratele meu erau în curte, încercând să se ascundă de căldură, eu o auzeam și o vedeam numai pe buna, numai ochii ei căprui, care se uitau la mine, dar care vedeau întâmplări de mult trecute.

− Când o început războiu’ cel mare, buna ta avut-a câțiva ani. Dar tare rău ne-o fost. Nici mâncare nu era. Și ce frică li-era lu’ mămica și tăticu’! Noi eram mici, ce să mai știm? Da’ grele zile-or fost. Țâu minte într-o vară că-abia ce făcusem fânu’. Și-erau în spate, pe câmp, baloții strânși. Ș-o venit mămica de pe drum cu sufletu’ la gură și ne-o zis că vin rușii și că tare-s răi și fac prăpăd în calea lor. Și-o trăbuit să ne ascundem. Ne-om dus la baloți, om scos fânu’ din mijloc ș-om intrat noi acolo. Și tare cald mai era! Abia om putut trage aer în piept. Mulțămesc lui Dumnezău că ne-o scăpat!

Atât de frumos și molcom vorbea buna cu accentul ei bihorean, că nu mă mai săturam să o ascult, deși multe cuvinte nu le înțelegeam pe deplin. Și atât de îndepărtate îmi păreau vremurile despre care buna povestea, că nu puteam nici măcar să mi-o imaginez ascunzându-se în fân. Acum pot. Și acum înțeleg și acele cuvinte. Abia acum îi înțeleg și privirea.

Și buna, văzând că o ascult atentă, deși probabil că știa că nu sunt destul de mare ca să îmi dau seama ce spune, a continuat:

− Altă dată, eram în bătătură și ne jucam. Ș-or venit părinții și fiecare și-o luat pe-ai lui ș-or plecat în grabă mare. Toți erau tare speriați. Când treceau nemții nu era teamă mare, că tare erau educați și mai aduceau și mâncare, și haine. Da’ când treceau rușii, trăbuia să ne ascundem. Goleau cămările, făceau stricăciune în case și-n curți, și tare răi erau cu fetele frumoase. Ș-atunci ne-or luat mămica și tăticu’ pe mine și pe Florica, că era încă și mai micuță ca mine, Dumnezeu s-o ierte, ș-om fugit către pădure.

Lângă Cihei se află o pădure, nu foarte mare, dar deasă, prin care, dacă mergi câțiva kilometri, se ajunge la Băile Felix. Nu doar o dată traversasem și eu cu fratele și cu verișoarele mele această pădure, pe jos sau cu bicicleta, oprindu-ne să mai cercetăm câte un copac sau întrecându-ne să vedem primii o căprioară, dar de atunci încolo nu am mai văzut pădurea la fel.

− Țâu minte că nici papuci în picioare nu aveam. Ne-or luat de pe stradă, de la joacă, ș-așa cum eram om fugit. Prin pădure erau crengi și tufișuri de ne zgâriau și eu cu Florica plângeam, dar mămica și tăticu’ tot fugeau. Ș-om ajuns departe, în mijlocul desișului. Om stat acolo până seara. Abia apoi ne-om întors acasă. Ce curajoși or fost părinții să ne ia și să s-ascundă cu noi așa mici. Florica d-abia putea să meargă. Când om ajuns acasă, om găsit aproape totu’ bine. Doar mâncarea din pod o luase. Mi-or fost picioarele roșii de sânge și hainele rupte, da’ om scăpat. Alții n-or avut aceeași soartă…

− Și tatăl vostru de ce era cu voi? De ce nu lupta în război? am îndrăznit eu să întrerup povestea.

− Tăticu’ era tare bolnav la inimă de tânăr, fata bunii. Și nu îi luau pe ăi bolnavi la armată. O avut noroc atuncea, d-apoi tot inima i-o venit de hac. Patru frați și două surori o avut tăticu’. Din cinci băieți câți erau, trei or fost la război. Vasile o mai scăpat. Săracu’, tare frică îi mai era, că era cel mai mic dintre ei. Când or anunțat în sat că vin să-i ia la armată, s-o dus sângur în pădure și și-o tăiat două degete de la un picior ca să-l dea invalid. Și-uite-așa o scăpat și el, și tăticu’.

Pe bancă, povestind, buna îmi părea a fi o formă concretă a istoriei. Era ca și cum întreaga perioadă a celui de-Al Doilea Război Mondial se întruchipase în femeia bătrână, cu o coadă împletită de păr alb și ochi căprui și blânzi, pe care o numeam buna.

Dacă aș mai putea să o ascult acum, aș sta ore întregi, zile, săptămâni. Aș înregistra fiecare cuvânt și apoi le-aș pune pe hârtie.

Viața bunei a fost o poveste, o poveste care continuă să îmi influențeze gesturile, vorbele, gândurile. A fost o poveste despre rezistența unei românce în istorie, dar și despre rezistența istoriei în inima unei românce.