O scrisoare din infern

Premiul al III-lea la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: studenți

„Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria.˝ (Milan Kundera)

Ce este un om fără gândirea sa? Ce devine el în urma suprimării dreptului său la opinie? Cum poate un om să reziste când dreptul de a fi el însuși îi este furat?

Despre Memorialul Durerii de la Sighet s-au scris multe: mărturii ale oamenilor uitați de Dumnezeu acolo sau ale familiilor aflate în suferința pierderii persoanelor iubite în locul care le măcina fericirea, persoane care, mai târziu având norocul să se întoarcă, nu au mai fost aceleași. S-au transformat în niște oameni reci, speriați de orice sunet, așteptând parcă să fie din nou torturați.          

Istoria acestui loc este știută de fiecare om dornic să se cultive, iar pentru cei care până acum nu o știu sau nu au auzit nimic despre ea, s-ar putea să rămână un mister. Însă, în linii mari, închisoarea de la Sighet a fost construită în 1897 de autoritățile austro-ungare. Inițial, ea a fost construită de drept comun, dar mai târziu a ajuns un penitenciar de maximă securitate în care au fost aduși foști miniștrii, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni, unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați, câțiva care nici măcar nu trecuseră prin anchete, oameni nevinovați.

Deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil, opriți de a se întinde ziua pe paturile din celulele neîncălzite. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiți să stea la „neagra” și „sura”, celule înguste de tip carceră, cu apă pe jos și fără lumină). La geamuri au fost montate obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilința și batjocura făceau parte din programul de exterminare. Structurată pe trei nivele, închisoarea reflecta prin răcoarea care cuprindea celulele, durerea și chinurile trăite de deținuți.

La parter, celulele găzduiesc informații despre alegerile din 1946, celula în care a murit Iuliu Maniu, distrugerea partidelor politice, represiunea asupra bisericii, lupta între monarhie și comunism, dorința de afirmare a unor oameni care ar fi putut schimba lumea în care ne aflăm azi. Etajul I găzduiește celula de pedeapsă neagra. „Vara era un cuptor iar iarna un frigider, mâncarea era redusă la minimum. Nu se permitea nici un contact cu nimeni” (Ioan Ploscaru, un supraviețuitor). Tot la primul nivel mai sunt amenajate sala demnitarilor, adepții Mișcării studențești din Romania, femeile din închisoare și intelectualii. La etajul II se află celula în care a murit Gheorghe I. Brătianu, participanții la mișcările sociale din Valea Jiului și Brașov. Totuși, indiferent de etajul pe care îl vedem, durerea și suferința sunt aceleași. Obiectele și fotografiile sunt cele care, mai presus de fiecare mărturie citită și fiecare documentar văzut, înfățișează un moment din istorie, marcant pentru țara noastră, un moment istoric caracterizat de dezamăgire, vise spulberate, moarte fizică și sufletească și pierderea propriei persoane, a gândirii proprii, a sentimentelor. A fost momentul în care țara a început să se abată de la valori, prin inversarea lor. Nu s-au mai schimbat nici până azi, când avem libertatea pe care, dacă deținuții penitenciarelor din perioada comunistă ar fi avut-o, ar fi restabilit ordinea firească.                                            

Undeva, în acest loc sinistru, au existat mici scântei de speranțe, dar scântei împânzite de fumul focului ce a fost stins. A fost vizibil și trăit la unison de deținuții din toate părțile țării, din toate categoriile sociale. Fiecare își manifesta durerea în felul său, unii scriind, alții fredonând sau plângând, ori toate în același timp. Cert este că, indiferent dacă plângem sau nu văzând camerele acum, infernul dezlănțuit acolo a marcat oameni, iar Mihai M. plânge în scrisori tot ce s-a petrecut.

13 noiembrie 1948

Iubita mea,

Îți scriu cu durere, cu dor, cu regret… Îți scriu cu tot sufletul meu pârjolit de ceea ce mi se întâmplă aici, de ceea ce îmi este dat să trăiesc și să îndur, fiind departe de tine, de zâmbetul tău, de ochii tăi care lucesc dimineața când se deschid și îmi întâlnesc privirea plină de dragoste numai și numai pentru tine. Simt că mor, încet, dureros, în cel mai nemeritat mod posibil, asuprit fizic și moral, fiindu-mi luate încet toate bunurile naturale pe care le dețin: sufletul și trupul. Gândul meu zboară la tine în fiecare clipă: la sufletul tău bun, cald, pe care-l ador, la gingășia ta, la frumusețea ta răpitoare. Mă sufoc aici. Mă sufoc de dor, de ură și de dispreț. Draga mea, probabil că tu nici nu știi pe unde sunt pentru că nu ți-am trimis nici o scrisoare de când mă aflam în București, la Universitate. Întotdeauna mi-a părut rău că am fost nevoiți să fim separați unul de altul. Doi soți separați… Totuși, soți care se iubesc, dar despre care toată lumea crede că distanța este o scuză pentru o căsătorie care nu ar fi trebuit să aibă loc. Am depășit multe împreună, iubita mea Alis. Voi fi puternic pentru noi, căci în clipele grele pe care le trăiesc nu fac decât să regret lucruri pe care aș fi vrut să le facem împreună, dar pe care le-am amânat. Aici am învățat că timpul este cu adevărat prețios și că lucrurile pe care nu le facem la timp este posibil să nu le mai facem niciodată. Noi aveam un viitor în față, iubito. Aveam să termin Universitatea, să devin un om important, un tată model, un soț minunat. Aveam să mă reîntorc la tine, la Cluj și să ne începem viața împreună, să ne întemeiem familia pe care am visat-o de atât de mult timp. Iartă-mă, iubita mea! Nu am putut să fac față presiunii. M-au luat cu forța și m-au adus aici unde nici măcar nu știu ce localitate este. Totul începuse într-o zi normală de marți. Urma să îmi încep cursurile la ora nouă, astfel că am ajuns în fața școlii la nouă fără un sfert, unde mi-am întâlnit colegii de curs și am schimbat câteva vorbe. Deodată, observăm toți, unii mai devreme, alții mai târziu cu câteva secunde, că avea să se dezlănțuie iadul. Ne priveam șocați, neștiind și nebănuind că ni s-ar putea întâmpla așa ceva nouă, unor studenți fără prea mare influență. Totuși, inevitabilul s-a produs, iar fără voia mea, am fost luat din București și adus aici precum este luat un leu din savană și adus într-o pădure de stejari. Mă copleșesc toate cele trăite și-mi provoacă frică. Parcă trăiesc la nesfârșit acel moment din fața facultății și în continuu tremur și transpir amintindu-mi modul grotesc prin care am fost racolați toți și urcați în dube fără a ni se da o informație despre locul unde mergem sau motivul pentru care suntem luați cu forța. Nimic! Sunt aici de o săptămână, am calculat totul și sunt sigur că așa este. Încerc să fac față, să mă întorc la voi, la familia mea. Toți spun că este imposibil, că nu ne vor elibera niciodată și că cei care au fost prinși încercând să fugă nu au mai fost văzuți de atunci. Pereții reci îmi dau fiori, iar atmosfera de gheață ce s-a instalat în această celulă mă doboară. Suntem mulți, dar suntem puțini. Suntem extenuați, înfrigurați, înfometați, plini de ură. Nu mai vreau…

            20 noiembrie 1948

Iubito, a mai trecut o săptămână… Chinurile continuă, iar eu nu știu când îmi voi găsi forța necesară să îți mai scriu. Din fericire, nu am pățit nimic, dar ochii mei au fost suficient de torturați, iar urechile mele plâng la ceea ce aud. Popescu, iubita mea, este terminat. S-a răzvrătit, a urlat, a făcut scandal… A spus tot ceea ce aș fi vrut să spun și eu, dar nu am avut curaj. L-au auzit comuniștii, iar mie tare îmi e frică să nu-l fi omorât. Plâng, plâng în continuu de când a plecat de aici. M-a lăsat singur, dar l-am înțeles. Nu-i stă în caracter să țină pentru el. Trebuia să se descarce și și-a ales cel mai prost mod de a face acest lucru.

După trei zile, am avut cel mai mare șoc al vieții mele, văzându-mi tovarășul plin de răni, îmbrăcat în sânge, târât până în celulă.

− Popescule, ce-ai făcut? L-am întrebat eu cu ochii în lacrimi.

− Acum pot să mor liniștit, prietene. Pentru mine moartea ar fi alinarea infernului ce este aici, mi-a spus tușind.

− Nu! Vom pleca de aici! Popescule, nu mă lăsa, urlam eu în timp ce îl vedeam cum se stinge în brațele mele.

A fost momentul în care am realizat cât de gravă este situația în care mă aflu. Deși auzisem zvonurile despre preoții omorâți, puși la munci grele sau obligați să se lepede de credința lor, batjocoriți și închiși în subsolul clădirii, unde au fost asupriți, aruncați direct în ghearele diavolului, nu aș fi crezut niciodată că voi ajunge în acest punct al vieții mele: închis într-o celulă, cu prietenul meu care a fost omorât în bătaie.

18 decembrie 1948

Iubito, a mai trecut o lună, o lună în care nu ți-am scris nimic în această scrisoare care îți prezintă toată suferința mea, scrisoare pe care o completez când simt că nu mai pot și aș vrea să vorbesc cu tine. Aș vrea să pot să plâng în fața ta, iar tu să mă alini, să-mi spui că totul va fi bine sau să mă săruți ca să pot uita totul. Aș vrea să uit totul. Se adună tot mai multe pe zi ce trece. Mă distrug câte puțin, încercând să le fac pe plac, să mă prefac. Sunt cel mai mizerabil om pentru modul de evadare la care am recurs, dar sunt în stare să fac orice pentru noi, consolându-mă acum cu iubirea pe care ți-o port și cu amintirile noastre. Sunt sigur că mă vei ierta, frumoasa mea, dar nu sunt sigur cum mă voi ierta eu, omul care a devenit unul de-al lor și care a spus vorbe de o mârșăvie crasă.

− Crezi că nu știu că toți vreți să ne prostiți? Mai sunt mulți ca tine, slugă.

− De ce aș vrea să vă fac asta? După ce l-ați omorât pe Popescu care, apropo, a fost un nemernic, un om care tot timpul v-a judecat și v-a vorbit cum nu este bine să amintesc, am realizat că vreau să îi asupresc pe toți nemernicii care fac asta.

− Hmhmhm, zâmbea el pe sub mustăți, de parcă l-am convins.

− Vedem ce faci, puștiulică. Eu voi vorbi acolo sus, dar nu promit nimic. Ești un deținut, la urma urmei. Nimeni nu s-ar risca să te aibă în funcție de conducere.

Astfel, am ieșit din celulă, fără ca măcar să mă gândesc înaintea acestor acțiuni ce urma să fac sau mai bine zis, ce monstruozități urma să fac. Am lovit, am îmbrâncit, am torturat și am fost nevoit să aud sunete de durere și chin ale unor oameni cu care empatizam, oameni cărora îmi doream să le cer scuze pentru ceea ce le fac. Mai târziu, am fost urcat în grad, devenind cel care instruiește, iar apoi am ajuns să supraveghez, cunoscând în acel moment mulți oameni importanți, devenind prieten cu oameni care au influență. Sunt încă în aceeași funcție. Încă îmi fac prietenii solide cu oameni care cunosc locul, oameni și timpul potrivit. Port haine de care nu sunt mândru, haine pe care le detest și cărora abia aștept să le dau foc când voi ieși de aici. Nu sunt mândru, sunt rușinat de fiecare acțiune a mea. Ceea ce îmi doresc este să se termine calvarul.

25 decembrie 1948

Momentul cel mare a venit, iar cumva, am reușit să fac rost de tot ce am nevoie pentru a pleca de aici. Totul este pregătit: minut cu minut, pas cu pas. Mă întorc la tine, soția mea!”

În final, oricât am încerca să ne programăm, să luptăm, să muncim și să ne zbatem pentru ceva, vor exista întotdeauna impedimente. Unele ne vor împiedica, altele ne vor doborî, fără a avea o șansă de recuperare. Astfel, tânărul student a fost la rândul său doborât, indiferent de câte a făcut pentru a-și atinge scopul. Nu avem de unde să știm că dacă nu ar fi făcut mârșăvii pentru a reuși să scape de acolo ar fi rămas în viață, dar totuși este o variantă. Uneori trebuie să lăsăm totul în voia timpului. Dar la fel cum spunem că totul trebuie lăsat în voia timpului, spunem că niciunul dintre noi nu ar fi pregătit să facă față unei presiuni comuniste, unei torturi trupești și sufletești care scoate și ultima fărâmă de viață care mai există. Am recurge fiecare la gestul făcut de Mihai. Nu a fost singurul, probabil. Nu avem de unde să știm. Indiferent de câte varietăți de Mihai au existat, fiecare merită o rugăciune pentru sufletul său, pe care acum o putem spune, fiind o țară creștină, fiind liberi să facem acest lucru acum.