Transfigurarea suferinței – de la păstorul mioritic la martirii din închisorile comuniste

Premiul al III-lea la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Eseu”, categoria de vârstă: liceeni

„Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit, și le veți avea.” (Marcu 11, 23–24)

Aflați la răscruce de drumuri și invazii [1], românii au fost permanent nevoiți să reziste în fața tuturor invaziilor, oprimărilor, persecuțiilor la care istoria i-a condamnat. Cu alte cuvinte, aceștia au căutat soluții pentru a răspunde terorii provocate de presiunea evenimentelor istorice, adică terorii istoriei, așa cum o numește Mircea Eliade, aspect asupra căruia vom reveni pe parcursul lucrării de față. Au existat, desigur, de-a lungul istoriei noastre mai multe forme de rezistență, de la cea militară, politică și până la cea religioasă, culturală, artistică etc.; forme prin care românii nu numai că au reușit să se împotrivească opresiunilor externe, dar au izbutit să se afirme în istorie și să construiască tot ceea ce reprezintă poporul român astăzi.

Totuși, asumarea unei spiritualități profunde – care a fost, în primul rând, creștină – pare a fi factorul esențial care a făcut posibilă rezistența românilor în istorie. Acest fapt este dovedit cu precădere de istoria contemporană a poporului nostru: în timpul regimului comunist, când orice formă de rezistență politică sau militară a fost anihilată, numai recursul la spiritual a fost în măsură să răspundă delirului istoriei. Ceea ne dorim să arătăm este că martiriul celor care au trecut prin temnițele comuniste a reprezentat, în primul rând, o concretizare a soluției spirituale – astfel cum a fost observată și teoretizată de Mircea Eliade – pe care românii au adoptat-o de veacuri în fața presiunii istorice, respectiv transfigurarea acesteia, găsirea unui sens suferinței. După cum vom vedea, Eliade însuși a sesizat această legătură, personajul Biriș din Noaptea de sânziene fiind o dovadă în acest sens. Numeroasele mărturii despre calvarul trăit în închisori atestă că această soluție a transfigurării nu a fost deloc una intelectuală sau teoretică, pentru că a presupus asumarea unei credințe vii, autentice.

Problematica terorii istoriei reprezintă un bun punct de pornire pentru demersul de față. În ultimul capitol al lucrării Mitul eternei reîntoarceri [2], intitulat chiar Teroarea istoriei, Mircea Eliade analizează măsura în care omul istoric (modern) care se știe și se vrea creator de istorie mai poate suporta teroarea istoriei, adică presiunea din ce în ce mai feroce, mai zdrobitoare a istoriei contemporane. Astfel, acesta abordează soluțiile oferite de perspectiva istoricistă, de diversele astfel de filosofii. Nu vom reda întreg demersul examinării acestei perspective, întrucât punerea ei în discuție nu este fundamentală. Esențial este faptul că Eliade conchide că teroarea istoriei devine din ce în ce mai greu de suportat din perspectiva filosofiilor istoriciste, deoarece acestea afirmă că orice eveniment istoric își găsește sensul său complet și exclusiv în realizarea lui, ceea ce nu eliberează umanitatea de teroarea pe care el o inspiră. Cu cât omul rămâne mai lipsit de apărare în fața terorii istoriei, cu atât el are șansa de a face mai puțin istoria (pentru că ea ori se face singură ori tinde să se lase făcută de un număr restrâns de persoane și astfel îi condamnă pe ceilalți să îi trăiască consecințele). În acest context, Eliade propune redescoperirea arhaicității – ,,care nu este numai o perioadă, o epocă sfârșită, ci însăși menirea originară a omului, o situație ontologică care subzistă încă în structura interioară, dată, a omului” [3]. Existența omului arhaic este paradigmatică pentru redescoperirea sensului, ,,a realității ultime și salvatoare” [4]. Modul lui de existență îi permite să fie liber și să creeze. Pentru acesta, istoria nu avea și nu putea să aibă o valoare în sine; evenimentelor istorice li se atribuiau diverse semnificații (variabile de la un popor la altul): depindeau de ritmuri cosmice, de voința unui zeu, erau cauzate de încălcarea unei norme, de păcat etc. Cu atât mai mult, acesta era liber să-și anuleze propria istorie, prin abolirea periodică a timpului. Revenind asupra omului modern, căzut în ghearele istoriei, salvarea lui survine, spune Eliade, prin credință, deci libertate: ,,Numai o asemenea libertate (în afara valorii ei soteriologice și, deci, religioase în sensul strict) este capabilă să apere omul modern împotriva terorii istorice: adică libertate care-și are sursa și-și găsește garanția și sprijinul în Dumnezeu”.

Creștinismul se află, într-un anumit sens, la cumpăna dintre arhaic și modern, am putea spune. El păstrează elemente ale arhaicității – trăirea duratei profane în alternanță cu timpul sacru, liturgic, care este mereu reversibil, imitarea modelului exemplar care este Hristos, repetarea liturgică a vieții, a morții, a Învierii Domnului etc. – dar adevăratul creștin știe că fuga din fața terorii istoriei – adică, neasumarea suferinței pe care Dumnezeu o îngăduie – nu este calea ce trebuie urmată, iar asta tocmai pentru că Iisus Hristos S-a Întrupat, însușindu-și, deci, condiția istorică. Creștinul valorizează istoria pentru că însuși Divinul se coboară în aceasta. Istoria sacră se află chiar în interiorul timpului, al cărui sens îl reprezintă mântuirea. Așadar, el se protejează de teroarea istoriei prin ideea de Dumnezeu, acordând tragediilor istorice o semnificație transistorică. Credința îl înzestrează pe om cu puterea de a transfigura evenimentele tragice și de a le încărca cu valori cu totul diferite, nebănuite.

Eliade apreciază că scenariul mitic din balada populară Miorița, despre care el vorbește într-o altă lucrare [5], este paradigmatic pentru rezistența prin transfigurare, prin sacru, a poporului român. Aflând că urmează să moară, că soarta i s-a decis și este pus față în față cu teroarea istoriei, ciobănașul nu se tânguiește, nici nu se abandonează disperării, nici nu proclamă nihilismul ca răspuns posibil, el transfigurează evenimentul tragic într-un mister al tainei nunții, ceea ce îi permite să triumfe asupra propriului destin. În Miorița, universul întreg este transfigurat („Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai…”), ne spune Eliade: suntem introduși într-un cosmos liturgic (care nu este sacru prin el însuși, ci prin faptul că participă la misterul nunții), misterul cristologic este proiectat asupra naturii; aspecte caracteristice creștinismului cosmic care este o creație proprie sud-estului european. ,,Mândrul ciobănaș” vrea să schimbe sensul destinului său, să prefacă nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-și moartea în nuntă mistică la care invită chiar soarele și luna să-i țină cununa, ,,Brazi și păltinași/ […] Preoți, munții mari,/ Păsări, lăutari,/ Păsărele mii,/ Și stele făclii!”. Dar conștiința modernă nu mai poate trăi o astfel de solidaritate mistică dintre om și natură. Dincolo de creștinismul cosmic, posibil doar prin raportarea la o natură încărcată de sacru, raportare specifică omului arhaic, transfigurarea cea mai puternică, cea mai concretă, rămâne pentru omul actual cea prin credință.

În romanul Noaptea de sânziene, marele istoric al religiilor realizează o transpunere pe plan literar a situației arhetipale a păstorului mioritic, prin personajul Biriș – simbol al disidentului din perioada regimului comunist – care moare recitând versuri din Miorița. El trăiește experiența unei morți chinuitoare, încărcate cu valori simbolice. Aflat în trenul care îl duce la Arad, pentru ca de acolo să încerce să fugă la Paris, Biriș se simte cuprins de frică, o frică teribilă care îi făcea trupul să tremure ,,parcă pe dinăuntru”. Tulburat de spaimă, își repetă: ,,Sunt un laș! […] Mă lăudam că-mi place să simt Istoria în marș în jurul meu, că voiam să trăiesc numai ca să văd ce se întâmplă în lume – și-acum mi-e frică pentru că mă duc la Arad” [6]. El se simte invadat de disperare, de o tensiune pe care nu o poate înțelege, prevestind parcă întâlnirea cu ,,agenții istoriei” care-l vor supune torturii. Prins și interogat în repetate rânduri în casa din Aleea Alexandru, acesta este vizitat de Bursuc, care venise doar cu interesul de a-l trage de limbă și, ulterior, a-l turna. Biriș îi mărturisește cu smerenie că este copleșit de o frică structurală, că oricât i-ar fi plăcut să poată avea tăria martirilor creștini (ca să ,,protesteze împotriva destinului”), se simte neputincios. El recunoaște că are nevoie de rugăciune, deși se consideră incapabil să se roage. Visul pe care îl are într-una dintre nopțile următoare este deosebit de relevant, deoarece ar putea fi considerat chiar o hierofanie. Biriș visează că se află pe un vapor, într-o noapte de Paști, ținând în mână o lumânare a cărei flacără s-a înălțat până la cer, străpungându-l. Privind în sus, ,,i se păru că zărește o figură strălucitoare. «Fără îndoială că e Dumnezeu sau Iisus Christos», își spuse – și se trezi emoționat, cu o neînțeleasă fericire în suflet” [7]. Biriș începe chiar să se roage în vis, de teamă că firul de lumină nu va mai izbuti să ajungă până în bolta cerului. Sacrul se manifestă cu o forță deosebită, nemaiîntâlnită, iar această ,,întâlnire” cu sacrul în vis îl eliberează de chinurile fizice cauzate de repetate lovituri și hemoragii. Interogat iarăși, Biriș începe să recite versuri din Miorița, făcând ,,un suprem efort ca să-și amintească”. Acest efort suprem ar putea fi interpretat ca un exercițiu de anamneză al omului modern, ,,prin care să coboare din nou la izvoarele profunde ale originarului și spiritualului” [8] . Desigur, cei din jur consideră acest act al recitării ca pe o bătaie de joc, iar Biriș este bătut aproape până la moarte. Apoi ,,[…] se trezise deodată, cu o neînțeleasă fericire străbătându-i întreaga ființă. Își simțea trupul robust și odihnit, plesnind de sănătate […]. Deschise ochii și întâlnise întunericul celulei, dar nu-i mai era frică” [9]; moment pe care îl socotim ca fiind deosebit de important, deoarece vădește puterea transfiguratoare a credinței. Deși este încercat de deznădejde, pipăind ,,piatra rece” și negăsind pe nimeni căruia să-i transmită ,,mesajul” pe care l-a descoperit, el își amintește imaginea vaporului, aceea a revelației lui Dumnezeu și, liniștit, zâmbește. Biriș moare, în final, pe patul de spital, rostind ,,încet, parcă cu tot mai mare greutate” rugăciunea Tatăl nostru, dar moartea lui nu este decât o fundamentală trecere dincolo, Marea Trecere, cum ar spune Blaga. Altfel spus, așa cum afirmă unul dintre cei mai importanți exegeți ai lui Eliade, ,,pentru creștin, ca om religios, istoria trebuie să se dizolve în supraistorie, în proces divin, în istorie sfântă” [10].

Biriș devine, am putea spune, arhetip al martirilor care au pătimit în închisorile comuniste din țara noastră și care au reușit să supraviețuiască (în sensul de a nu-și pierde umanitatea sau, și mai concret spus, sufletul) prin transfigurarea atrocităților pe care au fost obligați să le trăiască. Fundamental este că această transcendere a suferinței nu a însemnat o raportare la un sacru abstract, vag. Numeroasele mărturii ale celor care au trecut prin temnițele comuniste arată, mai mult decât o face narațiunea lui Eliade, că doar trăirea unei credințe vii, raportarea directă și personală față de Dumnezeu au fost în măsură să asigure supraviețuirea spirituală în temniță.

În acest sens, una dintre figurile emblematice care au supraviețuit terifiantelor torturi din închisorile comuniste a fost Aspazia Oțel Petrescu. Aceasta avea să urmeze până în 1948 cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității „Babeș Bolyai“ din Cluj, avându-l ca profesor pe Lucian Blaga, cel care a încurajat-o să-și cultive talentul literar. În timpul facultății, conferențiază în cadrul FORS (Frăția Ortodoxă Română Studențească), cu lucrarea ,,Iisus în poezia română”, fapt pentru care, la 9 iulie 1948, este arestată, fiind condamnată la zece ani de temniță grea pe care îi execută la Mislea, Dumbrăveni şi Miercurea Ciuc. În 1958, i se prelungește detenția cu încă patru ani, trecând iarăși prin închisoarea de la Mislea, apoi prin cele de la Jilava, de la Botoșani și de la Arad, de unde este eliberată în 1962. Într-un interviu [11], aceasta mărturisește cum a reușit să reziste uneia dintre cele mai cumplite experiențe pe care le-a trăit în închisoare, aceea când a fost închisă în izolator, în perioada derulării unei anchete. Încăperea care purta denumirea de izolator era o pivniță mare, slab luminată, umedă, rece și plină cu șobolani. Așezată pe o platformă deasupra lor, cu mâinile prinse în cătușe ce-i străpungeau carnea, aceasta vedea cum șobolani ,,cu ochi groaznici de jivine” se urcă spre ea. Ea relatează cum a fost încercată de sentimentul de deznădejde, cum se gândea să se arunce de pe platformă pentru a pune capăt chinului, dar și-a revenit imediat și atunci toată puterea ei s-a materializat într-un strigăt: ,,Doamne, nu mă lăsa!”. După acest strigăt, tot ceea ce era în jurul ei a dispărut, vedea doar o imensitatea albă și simțea o bucurie imensă: ,,Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Știam că am avut o problemă și nu o mai am. Mă copleșise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubești pe cineva și afli că ești iubit în aceeași măsură. Era ceva mistuitor, de o imensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la București și m-a chemat la anchetă”. Mărturia Aspaziei Oțel Petrescu arată cât de importantă este credința adevărată în viața omului, cum aceasta reușește să preschimbe perspectiva asupra suferinței, cum întărește ființă umană, amintindu-i de chipul său lăuntric care este zămislit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și care nu poate fi atins, indiferent de tortura aplicată. În același interviu, întrebată cum anume poate fi acceptată suferința, ea răspunde că prin transfigurare, care se realizează mai întâi prin acceptare și apoi prin găsirea unei motivații. Astfel, apare salvarea, iar ,,[…] suferința devine o bucurie, o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui și ți-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că ești fiu al lui Dumnezeu”.

Această experiență a preschimbării suferinței în profundă bucurie se regăsește exprimată și în alte mărturii. Astfel, într-o scrisoare din 20 februarie 1945 [12], Valeriu Gafencu, supranumit de Nicolae Steinhardt ,,Sfântul Închisorilor”, scria: ,,Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de dragoste, care îmi copleșesc toată ființa pătrunsă de conștiința nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinți, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmași. […] trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă”. La fel ca din mărturiile Aspaziei, și din cea a lui Valeriu Gafencu se poate desprinde faptul că trăirea într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu, chiar în cele mai grele condiții, în care orice manifestare religioasă era pedepsită deosebit de aprig, a avut rolul esențial în rezistența acestor suflete prigonite. Numeroase mărturii susțin că, datorită unor astfel de oameni – ce aveau credința așternută în suflet aidoma unei zăpezi albe, imaculate – precum a fost și Valeriu Gafencu, multe dintre celulele din aceste locuri de torturi fizice și psihice ce urmăreau distrugerea, dezumanizarea celor închiși, erau transformate în chilii monastice din care nu lipseau pravila, Rugăciunea lui Iisus, Sfânta Liturghie, Vecernia, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi al Maicii Domnului și nici lectura Sfintei Scripturi şi a Filocaliei. În astfel de celule s-a consolidat o puternică solidaritate de credință, deținuții țineau post în zilele de miercuri și vineri ale fiecărei săptămâni, se spovedeau și primeau Sfânta Împărtășanie. Toate acestea au avut, credem noi, o puternică menire transfiguratoare.

Multe alte mărturii care dovedesc autentica trăire întru și pentru Hristos a martirilor din temnițele comuniste ar putea fi citate. Cert este că esențialul experienței lor dureroase – și, totuși, paradoxal, luminoase – răzbate cu ușurință: acești oameni au reușit să dea un răspuns terorii istoriei, adică nu s-au lăsat striviți de răul concret și, în aceeași măsură, absurd pe care au trebuit să-l îndure. Ceea ce au făcut ei a fost valorificarea condiției lor istorice din perspectiva unei credințe totale; suferința de neînțeles pricinuită de cruzimile la care au fost supuși a căpătat sens prin raportare la modelul suferinței hristice. Altfel spus, istoria însăși și-a schimbat fața: dintr-una cumplită, a morții, a devenit una a izbăvirii, a Învierii. Practic, martirii închisorilor nu doar că au rezistat terorii istoriei, ci chiar au înfrânt-o prin aceea că au anulat această teroare, istoria rămânând pentru ei o manifestare directă și concretă a istoriei divine.

Este cât se poate de evident că această transfigurare a suferinței a asigurat izbăvirea personală a acestor martiri. Însă, importanța acestei jertfe transcende nivelul individual: datorită ei, identitatea spirituală a poporului român nu a sucombat în lagărul comunist. Salvarea acestei identități înseamnă chiar salvarea ființei poporului român. Aceasta întrucât sângele vărsat de acești martiri va reprezenta peste timp sursa puterii lăuntrice a acestui popor de a transfigura, și în alte momente de cumpănă, teroarea istoriei.

[1] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Să nu pierdem verticala, Interviuri și dialoguri, Editura Nicodim Caligraful, Sfântă Mănăstire Putna, 2017, p.156.
[2] Mircea Eliade, Eseuri, Editura Științifică, București, 1991, p. 104–118.
[3] Mihai Gheorghiu, Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2016, p.38.
[4] Ibidem.
[5] Mircea Eliade, cap. Mioara năzdrăvană, în De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, București, 1995, p. 233–264.
[6] Mircea Eliade, Noaptea de sânziene, II, Editura Cartex, București, 2000, p. 219.
[7] Ibidem, p. 232.
[8] Mihai Gheorghiu, op. cit., p. 20.
[9] Mircea Eliade, op. cit., p. 239.
[10] Mihai Gheorghiu, op. cit., p. 23.
[11] http://www.marturisitorii.ro/2014/12/09/la-multi-ani-martirei-aspazia-otel-petrescu-la-91-de-ani-rugaciunea-mi-a-salvat-viata-interviu/
[12] http://www.marturisitorii.ro/2017/03/11/din-scrisorile-detinutului-valeriu-gafencu-catre-familie-maica-domnului-imi-implineste-rugaciunile-traiesc-pe-revarsarea-unor-adevarate-valuri-de-dragoste-ultimele-cuvinte-sa-dati-slava-lui/