Făgăduința

Mențiune la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: liceeni

„La râurile Babilonului, acolo am șezut și am plâns când ne-am adus aminte de Sion…” Bătrâna ședea într-un ungher al bisericii și astfel murmura, cu un glas uscat și îngreunat, vechi, ca de peste veacuri, de-o vârstă cu dealurile acelea. Mâinile i se împreunau și prindeau rădăcini una în palma celeilalte, rămânând în acest chip ceasuri de-a rândul. Ochii, acoperiți de pleoape stafidii, împrăștiau focul lumânărilor, a căror flacără suie până la grinzile de care se sprijină Arhanghelii, deopotrivă cu heruvimii și cu serafimii. Și sfinții se uită la dânsa, înneguriți de candelele atâtor rugăciuni și ascunși în mireasma smirnei, cojiți de ani, de mușchi pe la colțuri, de apa care mai picură printre bârne când plouă. Și peste ea, și peste chipurile sfinților s-au așezat vremurile.

Era tânără și în puteri când bărbatul ei a fost plecat la Domnul. Amândoi veniseră din Țara de Jos, pe unde crivățul este mai aspru, unde vara dogorește peste pământuri și unde vinul este dulce ca mierea. Din acele părți au fugit de urgia tătărească. Acolo le-a ars casa, le-au omorât bătrânii care n-au putut fugi. Au urcat aici, în poala muntelui, trecând peste vaduri, suind dealuri și coborând prin văi roditoare. Satul i-a primit ca pe niște oameni dragi, întrucât necazul leagă obștea. Și-au clădit o colibă la vadul pârâului, cât să îndestuleze doi oameni oropsiți de lume și de vremuri, iar prin muncă au reușit să agonisească de-ale gurii. Grinzile acelei case au văzut născându-li-se cei trei feciori ai lor, și tot ele i-au văzut crescând până când le-au fost atins cu fruntea lor, atât de înalți și de voinici au răsărit, crescând într-un an cât alții în zece. 

În vremea aceea, pe când frunza începea a se scutura din copac, umbla vorbă în Țara de Sus că împărăția turcească urma să vie ca să cotropească țara și ca s-o subjuge, ca în locul bisericilor vechi de când lumea să zidească moschei, iar credința în Mântuire și în Mântuitor s-o sfărâme, ca în locul ei să răsară ruga păgână. Se auzea că domnul țării avea să cheme la oaste tot răzeșul care poate ține în mână o sabie ca să apere Țara Moldovei de urgie. În locul vorbelor, veni și buciumul, și jalnicul dangăt al clopotului din deal. Omul ei, deopotrivă cu feciorii ei dragi, agoniseala ei într-o viață de om în vremurile acelea de bejenie, trebuiau să plece la război, ca să-și apere glia, vorba și dreapta credință, iar lacrimi au șiroit săptămâni de-a rândul, până ce obrajii îi erau săpați după cum pârâul își sapă albie tot mai adânc. Lacrimile s-au schimbat în gheața iernii, când gerurile muntelui au coborât la poale și s-au așezat peste satul văduvit, rămas numai cu femei, bătrâni cu barba albă ca omătul de pe casă sau copiii de țâță, iar ea se gândea și se răzgândea numai la omul ei și la feciori, rugându-se zi și noapte ca Dumnezeu să-i aibă în pază și să-i întoarcă la vatră când a veni vremea.

Pe la gerurile lui Sfânt Haralambie, au dat a se întoarce oamenii de la oaste. Au povestit, la focul sobei, cum turcul venise câtă frunză, câtă iarbă, cu ticăloșii care împușcau și care aruncau pietre mari, sfărâmându-i pe cei pe care-i izbea, cu săbii tari și călite. Tot mai tari au fost furca și ghioaga, când în suflet știi că îți aperi pământul, ce-i al tău mai de preț, iar răzeșii lui Vodă, puțini, dar dârji și zdraveni în credință, au pus turcul pe fugă înapoi în țara cea turcească, prinzând boieri și steagurile lor de luptă. 

A trecut o zi, au trecut două, dar omul și feciorii ei n-au venit încă acasă. Stătea, săraca, pe prispa casei și aștepta, plângând, să-i vină înapoi acasă munca ei de-o viață. De peste dealuri, în frigul și ninsoarea aceea, o sanie cu zurgălăi venea alene, prelingându-se pe ulița lungă și îndepărtată. Veneau. Începu a râde și a se bucura, lăudându-L pe Dumnezeu din toată inima. Pe poarta casei au intrat toți, dar sub scoarța de lână, între patru scânduri de fag, ședea, cu o cruce în mâini, omul ei. Bătându-se cu doi, unul apucase a-l spinteca pe la spate, dându-și sufletul la ceruri, către viața cea fără durere, suspinare ori întristare, unde mila Domnului este fără de sfârșit. Ochii i s-au întunecat, pământul i-a fugit de sub picioare, dar așa a fost vrerea, să piară pentru țară. Trei nopți l-au privegheat și foc nu s-a mai făcut în casă, iar a patra zi l-au suit sus, la biserică, unde, între cruci de piatră și lemn, l-au coborât într-o groapă rece și învelită în omătul care se pogora precum ploaia la potop. I-au așezat la cap Sfânta Cruce, cioplită în stejar, și un brad tânăr, ca să se știe, peste ani și ani, că acolo stă și doarme un om până la vremea Judecății. Căci, după cuvântul prohodului, oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul, când peste lutul rămas gol până la oase se așează vremea, iar averea sau mărirea nu rămân decât holbura pământului și pleava vântului, când toate se spulberă? 

Omătul s-a scurs prin pământ, a încolțit floarea și a dat să înmugurească frunza în copac, iar ea ședea lângă crucea omului ei, peste care începea să se așeze câte o pâclă de mușchi verde ca firul de troscot când răsare, verde ca frunza mesteacănului în mijloc de codru, verde ca ochii celui ce doarme sub ea. Cu ziua de mâine, lacrima ei se rărea, amărăciunea și ocara suferinței se stingeau, iar părul sur și obrajii uscați ai bărbatului ei căpătau forma crucii de la căpătâiul său. Măcar femeia știa că el e undeva departe, de unde se uită la dânsa și lăcrimează, părându-i rău că mai trebuie să aștepte până și ceilalți vor veni în cetatea cea de sus. În locul lacrimii din cer, peste mormânt se prelinge, din când în când, o picătură de rășină. În locul lui, și bradul plânge.

Moldova a rămas curgând la fel de liniștită, susurând la fel printre stâncile din munte, peste țară s-au schimbat domnii, au trecut veri și primăveri, oameni au mai plecat la cer, pământurile s-au mai binecuvântat cu prunci frumoși care au crescut tari și aprigi, luând locul celor care s-au acoperit de lut greu în așteptarea celor șapte trâmbiți, iar satul din Țara de Sus a încremenit în vreme, așa cum stejarul, așezându-se peste el pulberea anilor și zăbava ploilor, stă la fel de falnic în veacuri. Câteva bordeie s-au înghițit în pojghița mușchiului de lemn, iar bârnele s-au ros de carii, odată cu oasele bătrânilor lor. Peste ele, sub fântânile lor, în stânile oilor, au crescut boz, soc, urzici și alte mărăcini, după cum a lăsat timpul să fie. Cuptiorul nu mai scoate fum, iar pâinea nu se mai coace. În loc, au răsărit alte case, cu alți oameni, dar de același sânge vajnic. Numai bătrâna mai știe vremurile, numai bătrâna șade drept pildă în susurul apei.

Feciorii ei și-au apărat glia și țara ori de câte ori Vodă a ridicat steagurile împotriva cotropitorilor care voiau să lase în Țara Moldovei doar flacără și pleavă. Au plecat și la cer, alături de tatăl lor, căci asta le-a fost lăsat, să lupte pentru ca fruntea lor să rămână dreaptă ca stânca muntelui, semeață ca trupul bradului pe colinele molcome. Copiii lor au crescut, bătrâna i-a păzit de toate relele, rostind aceleași bătrâne rugăciuni, într-un gând cu munții, cu codrul, cu ploaia, cu frunza purtată de vânt, cu furnica și cu toată ființa acelor plaiuri. Au crescut și ei și s-a înmulțit satul cu oameni tari, sânge din sângele iute al Țării de Jos.

Sus, în deal, pâcla de pădure a crescut și ea, ca într-un larg suflu al pieptului satului. Sub pomi, stau acum mai mulți oameni în oastea cea biruitoare. Crucile vechi le-a mai înghițit pământul, după cum a fost lăsat ca astfel să putrezească lemnul crucii, după cum a putrezi și trupul omului. Doar bătrâna mai știe că acolo odihnește cutare și cutare, dar timpul le șterge și chipul, și ochii, și fruntea lor odinioară plină de gânduri, căci acum s-au urcat la liniște. Chiar și astfel, cimitirul din deal e plin de morminte, de flori și de mărăcini, de albine la ceasul de dimineață al primăverii, de frunze uscate la apusul toamnei, căci astfel este și vrerea. Bătrâna, așa cum am lăsat-o, șede în ungherul întunecos al bisericii, al ei, căci trupul ei trecut de ani este același cu suflul tainic al cheotorilor de la colțuri, cu lumina lumânării, cu ochii sfinților de pe icoane și din cer. Toți o privesc și o așteaptă alături de ei. Iar ea se roagă pentru oameni, pentru pământul ei drag, pentru bordeiul ei cald, pentru tot ceea ce a rânduit Dumnezeu să aibă parte ea, neamul ei și Țara Moldovei.