Păstrarea identităţii Bisericii Ortodoxe Române în Europa, în raport de securitatea europeană

Premiul al II-lea la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Eseu”, categoria de vârstă: liceeni

 „Cei ce nu duc război cu ei înşişi, cu patimile, viciile şi păcatele lor, îl duc negreşit împotriva lui Dumnezeu şi al aproapelui” 

Interesul tot mai pronunţat privind rolul şi locul pe care îl joacă religia în planul politicii de apărare a statelor este relativ recent şi vine nu din dorinţa de cunoaştere a fenomenului în sine, ci datorită unor evenimente cu substrat religios care au generat vulnerabilităţi, factori de risc sau chiar conflicte cu implicaţii majore sub toate aspectele vieţii sociale, politice, religioase. Dacă în ultimii ani, acest aspect a început să se bucure de o oarecare atenţie, aceasta s-a întâmplat pentru că marile costuri ale neglijării, decenii la rând a dimensiunii religioase a conflictelor de pe glob, au devenit alarmante.

Astfel că religia a început să fie luată în considerare atunci când se dezbat temele majore privind securitatea şi stabilitatea locală, regională sau chiar globală.

Dincolo de tema ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi internaţionale, pe fondul vulnerabilităţilor crescânde, legătura dintre securitate şi religie apare ca un element concret în procesele de reformă democratică din diferitele regiuni ale lumii. Eventual, aceste reforme sunt corelate cu procese de extindere a structurilor economice, politice şi militare.

Studiul încearcă să stabilească dacă factorul religios, prin acţiunile pe care le generează, poate antrena riscuri pentru securitatea naţională şi internaţională, şi dacă există premise favorabile pentru stimularea strategiilor ce ar trebui urmate pentru evitarea transformării acestui factor într-o sursă de conflict de natură religioasă.

Pornind de la ipoteza că religia este o valoare extrem de sensibilă, considerată uneori chiar factor generator de instabilitate sau conflict, observăm că, dacă altădată, începând cu Epoca luminilor, statul prelua asupra lui sarcini care în mod tradiţional erau rezervate religiei, începându-se astfel un proces extrem de laborios de subminare a acesteia, pe care astăzi îl numim secularizare, acum se încearcă o altfel de strategie, de încriminare a religiilor, considerate responsabile de majoritatea conflictelor de pe glob.

În ce măsură factorul religios este definitoriu pentru natura conflictului este greu de spus, în condiţiile în care nu există o analiză ştiinţifică riguroasă care să evalueze conflictul ca fiind major religios. Mulţi și-au pus întrebarea dacă nu cumva tocmai proiectul mondializării să fie cauza unor replieri identitare în jurul doctrinelor religioase, fapt care ar putea genera instabilitate, inclusiv în proiectul politic al extinderii Europei. Cunoscând dimensiunea morală a unui conflict, nu este greu să ne dăm seama că părţile interesate de escaladarea acestuia nu vor ezita să asocieze elementul religios cu adevăratele cauze care generează tensiune şi instabilitate. De aceea, ar fi mai corect să spunem, că de cele mai multe ori religia este pretextul şi nu cauza războaielor, înţelegând prin aceasta că religia nu face conflicte, ci doar îmbracă conflictele ce nu se deosebesc foarte mult de cele tradiţionale.

Încercând o analiză generală a caracterului identitar şi cultural al conflictului, observăm că majoritatea acestora se manifestă ca afirmări ale identităţii culturale în care religia nu contează decât ca o componentă, alături de limbă, alături de alte credințe, alături de ataşamentul la un teritoriu, de dorința de autonomie și de alte chestiuni care ţin de personalitatea unei comunităţi.

Aşadar, în condiţiile în care importanţa religiilor este reafirmată în actualul context social-politic, în care Bisericile sunt responsabilizate şi considerate actori importanţi în teatrul internaţional al factorilor de putere, se poate considera că, în fapt, problema esențială pentru secolul XXI nu e de a fi religios sau nu, cum spunea Malraux, ci mai degraba de a reda religiei – așa cum spunea părintele Stăniloaie –  acea funcție de restaurare a omului.

Pentru a înţelege mai bine geneza conflictelor religioase şi evaluarea cadrului general în care acestea se dezvoltă, este util să pornim de la câteva elemente specifice importante, şi anume:

1. Stabilirea dominanței fenomenului religios, cauzele şi condiţiile favorizante, influenţa pe care Bisericile tradiţionale o au asupra lui, influenţa generată de schimbarea axiologică a sistemelor de credinţă.
2. Identificarea dimensiunii religioase a conflictelor.
3. Identificarea şi caracterizarea elementelor fenomenului religios ce au un rol determinant în dinamica internă şi internaţională – vulnerabilităţi şi ameninţări de natură religioasă în mediul de securitate (conflicte inter-confesionale şi inter-etnice, tentative de fundamentalism religios).
4. Evidenţierea elementelor de interferenţă dintre religie şi politică.
5. Legătura dintre securitate şi religie, ca element concret în procesele de reformă democratică în diferite regiuni ale lumii şi ameninţările ce pot apărea pe fondul unor vulnerabilităţi crescute.
6. Rolul Bisericii într-o societate multiculturală, postmodernă şi democrată.
7. Locul şi rolul Bisericii Ortodoxe Române în epoca contemporană, în mediul intern de securitate.

Religia este totuşi un fenomen uman, pentru însuşi acest fapt „ea este şi fenomen social, şi fenomen lingvistic şi fenomen economic, căci omul nu poate fi conceput în afara limbajului şi vieţii colective”.

Din această perspectivă, este explicabil de ce religia a devenit în anumite situaţii generatoare de conflicte. De cele mai multe ori, a fost şi este folosită ca paravan pentru promovarea unor interese individuale sau de grup, deoarece forţa de influenţă a religiei este în creştere, în special în statele subdezvoltate şi în cele aflate în curs de dezvoltare, unde lipsa resurselor îi determină pe oameni să-şi îndrepte speranţele către Dumnezeu.

Deşi în majoritatea statelor lumii religia este separată de stat, mulţi lideri politici utilizează totuşi precepte religioase care servesc scopurilor lor.

Astfel, deşi Coranul statuează că „nu există nici o constrângere în religie”, totuşi, unii lideri musulmani proclamă: „nemusulmanilor nu le putem oferi decât alegerea islamului, a capitaţiei sau a morţii”.

Asocierea religiei cu politica şi naţionalismul extremist a generat conflicte sângeroase şi în alte zone ale lumii: Balcani, Caucaz, Orientul Apropiat şi Mijlociu sau Extremul Orient. Extremiştii religioşi de confesiune musulumană s-au dovedit a fi cei mai virulenţi contestatari ai expansiunii occidentale, apelând în multe cazuri la „metode teroriste” pentru a-şi atinge scopurile. Din această cauză pentru mulţi analişti, religia islamică este cea care generează celelalte conflicte, concluzie confirmată în bună măsură şi de conflictele deschise sau latente din ultimii ani. Ca urmare a acestei stări de fapt, orice conflict religios care implică musulmani sau nemusulmani are un grad de periculozitate ridicat atât în plan regional, cât şi global, având în vedere solidaritatea musulmanilor în sânul religiei lor.

Cel mai des, la originea conflictelor declarate ca religioase şi care caracterizează în special state necreştine, stă sărăcia, asociată cu nivelul redus al educaţiei şi cu suprapopularea.

O investigare atentă a cauzelor conflictelor religioase contribuie la intuirea posibilelor evoluţii şi anume:

• Radicalizarea adepţilor rezolvării problemelor pe cale conflictuală, prin menţinerea valorilor spirituale moştenite şi respingerea influenţelor altor civilizaţii;
• Continuarea practicării discriminării minorităţilor religioase de către unele state;
• Asocierea conflictelor religioase cu separatismul etnic şi cu naţionalismul în scopul obţinerii autodeterminării sau chiar a independenţei faţă de statele din care fac parte în prezent grupurile iniţiatoare ale conflictului;
• Amplificarea tendinţelor hegemonice ale unor lideri politici şi religioşi care folosesc religia pentru promovarea dorinţelor lor de putere;
• Amplificarea curentului respingerii globalizării, asociat cu civilizaţia creştină occidentală, de către islamism, confucianism, budism şi hinduism.

Ca şi în cazul conflictelor interetnice, conflictele religioase au o mare încărcătură emoţională şi sunt influenţate de mulţi factori care trebuie identificaţi înainte de declanşarea procesului de soluţionare.

Cea mai bună soluţie pentru eliminarea conflictelor religioase este prevenirea, însă deocamdată condiţiile existente la nivel internaţional nu întrunesc toate criteriile pentru elaborarea şi implementarea unor măsuri preventive eficiente. Astfel, sistemul de securitate internaţională nu dispune de instrumente adecvate pentru monitorizarea evenimentelor, identificarea în timp oportun a apariţiei indicilor de evoluţie spre conflict a unor stări de tensiune şi a mijloacelor de acţiune politică, diplomatică, economică şi la nevoie militară, pentru preîntâmpinarea apariţiei crizelor şi împiedicarea evoluţiei spre conflict.

Apelul la metode teroriste de promovare a ideilor şi intereselor unor religii şi etnii, precum şi posibila coordonare a acţiunilor unor lideri ai unor etnii, respectiv cei aparţinând diferitelor confesiuni religioase, cu lideri ai unor mişcări extremiste religioase, impun o serie de măsuri necesare pentru menţinerea unei capacităţi de reacţie credibile a structurilor cu responsabilităţi în domeniul securităţii şi apărării naţionale:

• Monitorizarea permanentă a situaţiei în zonele de conflict sau cu potenţial conflictual şi întocmirea unor prognoze privind evoluţia evenimentelor;
• Evaluarea impactului pe care ar putea să-l aibă un conflict asupra securităţii naţionale, regionale şi internaţionale, pe termen scurt mediu şi lung;
• Prezentarea concluziilor din analiza situaţiei şi propunerea de soluţii autorităţilor investite în acest sens în scopul eliminării efectelor negative ale conflictelor asupra securităţii naţionale, regionale şi mondiale;
• Cooperarea permanentă între actorii internaţionali pentru informare reciprocă şi coordonarea planurilor şi a programelor de acţiune;
• Accentuarea caracterului proactiv al strategiilor din toate domeniile care contribuie la edificarea securităţii şi apărării naţionale.

Aşadar realitatea lumii moderne ne îndeamnă să considerăm că, pe lângă factorii politici, economici şi militari, cel cultural şi după cum ne-a demonstrat istoria ultimului deceniu, în special cel cultural-religios au jucat un rol major în actuala configuraţie a mediului global de securitate. Dacă, însă, acţiunile unor factori precum cel politic, cel economic şi cel militar pot fi cuantificate relativ uşor, în ceea ce priveşte factorul cultural religios, acesta este dificil de cuantificat, tocmai datorită caracterului său, dat de corpusul de idei, mentalităţi şi filosofii aparţinând unor culturi şi civilizaţii diferite.

Afirmarea identităţii cultural-religioase într-o „Europă a naţiunilor” reprezintă alt element fundamental al coagulării unei stări de securitate culturală, complementară securităţii social-economice. Garantarea şi întărirea securităţii culturale naţionale, în condiţiile unei reale deschideri spre cultura universală, stimulează procesele de afirmare a identităţilor individuale, coagulând un mediu intern de securitate, în care individul se regăseşte în sistemul de valori al societăţii.

Asigurarea securităţii individului cimentează unitatea de voinţă şi acţiune a comunităţii sociale şi descurajează fenomenele de înstrăinare culturală, care stau la baza a numeroase forme de comportament antisocial (terorism, crimă organizată, corupţie, etc.).

În ceea ce priveşte manifestarea vieţii religioase pe plan intern, considerăm că fenomenul religios din România nu ridică probleme serioase, din categoria vulnerabilităţilor şi riscurilor pentru securitatea naţională. Vulnerabilităţile şi ameninţările cultural-religioase sunt reduse; factorii politici şi religioşi au stabilit norme şi canale fireşti de comunicare şi interacţiune. Riscurile de natură etno-religioasă sunt de asemenea foarte reduse, mai ales că între marile biserici creştine din România se desfăşoară o robustă relaţie de cooperare ecumenică.

Bibliografie

BĂBUŞ, Emanoil, Bizanţul − istorie şi spiritualitate, Editura Sofia, Bucureşti, 2003.

BACONSKY,Teodor, Puterea schismei − un portret al creştinului european, Editura Anastasia, Bucureşti, 2001.

BRIA, Ion, Credinţa pe care o mărturisim, Editura I.B.M al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.

STĂNILOAE, Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Ominiscop, Craiova, 1993.

VELIMIROVICI, Nicolae, Războiul şi Biblia, Editura Sofia, Bucureşti, 2002.