Visul

Mențiune la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: liceeni

Alerg. Vântul puternic se strecoară prin hainele-mi largi, dându-mi senzația că abia ating iarba și în curând voi putea zbura. Mărul din spatele casei părintești mă așteaptă cu fructe coapte, lucind în lumina soarelui de amiază. După ce îmi umplu buzunarele cu mere, mușc obosit dintr-unul, așteptând seara care parcă nu mai sosește.

Brusc, de undeva din spatele meu, se năpustesc nori imenși, negri, care parcă se contopesc cu pământul. Explozii de fulgere, urmate de zgomote insuportabile ce le aparțin tunetelor, ne devastează culturile. Vreau să mă îndrept către casă, dar, spre oroarea mea, constat că a dispărut, locul pustiu fiind marcat doar de mărul care amenință să fie smuls de furtuna cumplită.

Nu reușesc să mă adăpostesc la timp. Sunt purtat de vânt tot mai sus, mai aproape de negrul norilor. Strig după ajutor în zadar, căci nu mă poate auzi nimeni, sunt prea departe. Îmi închid ochii înlăcrimați, așteptând.

*

Îmi șuieră puternic urechile. Un râs înăbușit de lipsa mea parțială de auz mă face să-mi întorc privirea către George, care își are pușca îndreptată spre mine. Îngrozit și crezând că a înnebunit (nu e un fapt neobișnuit în aceste timpuri), mă trag în spate, în timp ce îmi caut cu mișcări rapide arma.

George mă privește amuzat. Îmi indică ținta glonțului − un șobolan gras care se gândise să îmi țină companie în timp ce dormeam. Râd și eu cu el, deși fobia de rozătoare îmi bântuie stomacul. Reușesc cu greu să îmi păstrez calmul, mulțumindu-i soldatului pentru bunăvoința de care a dat dovadă, salvându-mă de la vreo potențială boală pe care numai astfel de mesageri ai diavolului o pot transmite.

Mă scutur de praf, căci am dormit pe jos, lângă lăzile cu muniții. E o mișcare pe care o execut în van, dat fiind faptul că totul, de la pământ și aer, până la corpuri și plămâni, e încărcat cu mici particule care devin cele mai sufocante noaptea, când, pe rând, frământați de coșmaruri mai frumoase decât realitatea războiului, soldații se transformă în părțile componente ale unui cor macabru de tuse.

Colonelul regimentului nostru, Basarab, se apropie. Îl salutăm militărește și așteptăm noi ordine. Vrea să-mi vorbească. Îmi mărturisise cu câteva zile în urmă că sunt singurul său confident, fiindcă îl înțeleg, îi suport absurditățile și poate avea încredere în mine. Sentimentul era reciproc.

− Doream să discutăm, grăiește el, în timp ce ne îndepărtăm de George, despre armata germană. Crezi că avem vreo șansă, oricât de mică?

− Este dificil de spus ce se află în mintea inamică. Cu atât mai greu putem ști ce este în gândurile noastre. Germanii sunt mai mulți și au arme mai bune decât ale românilor și ale rușilor… mai ales în situația de față, cu pregătirile tot mai intense de atac.

− Am auzit vorbă că vor să atacăm în noaptea asta, să eliberăm Mărăștiul. Artileria este deja pregătită.

− Nu mă miră, acum doar așteptăm, răspund eu, calm. Majoritatea soldaților consideră că vom reuși să străpungem bariera germană. Eu sunt sceptic, dar optimismul ostașilor este contagios. Atunci când moartea te înconjoară, trebuie să ai un crez, căci altfel te pierzi și cazi în prăpastia unor gânduri nebune, fără sens.

− Ai dreptate, maior. Victoria constituie o necesitate pentru psihicul armatei. Suntem obosiți… după atâtea pierderi… Soția și copii mi-au rămas la București sub ocupația germană, știi?

− Știu foarte bine, mi-ați mai vorbit despre dânșii. Eu sunt de loc din Putna, sunt strănepot de-al plăieșilor lui Ștefan-Vodă. Singura mea grijă este ca familia mea să se afle la adăpost de stăpânirea străină, de aceea voi lupta până la ultima suflare.

Tăcem amândoi, uitându-ne în gol, gândurile noastre agățându-se de imaginea celor dragi de acasă. Nu avem o priveliște deosebită aici, în tranșee, iar dacă aș fi nesăbuit să mă ridic să cercetez cu privirea împrejurimile, singurul și ultimul lucru pe care l-aș mai vedea ar fi un glonț german care mi-ar străpunge țeasta. Mă deranjează lumina amiezii care reușește să fure umbra ce ne mai adăpostește, firav, desigur, de căldura văratică, așa că ne mutăm într-un spațiu improvizat de soldați, în care superiorii își beau cafeaua dimineața. Deodată, colonelul spune precipitat și deznădăjduit:

− Eu cred că am să mor, Tudor, am o presimțire. O să mor pentru România mea!

− Ce e cu vorbele astea, domnule colonel? spun, mirat de schimbarea bruscă a sensului discuției. Mai aveți de încărunțit ceva ani. N-ați zis că vreți să-l vedeți pe fiul dumneavoastră însurat cu bucureșteanca aceea?

− E, dacă ai pomenit de asta, atunci la cât mai multe lupte! Adică, nu… la cât mai puține… în fine… Cred că-ți dai seama ce doresc să spun.

− Intuiesc eu, ca întotdeauna.

*

Artileria română își revarsă torentul de foc, furia ei spulberând rândurile inamicului. Soldații urmăresc să creeze niște breșe prin care infanteria să pătrundă și să-i anihileze pe germani. Ne verificăm baionetele și puștile. Încercăm să ne încurajăm unii pe alții, deși ne putem da cu ușurință seama că nimeni nu își crede cuvintele dulci. George nu-și poate controla amalgamul de emoții ce-l cuprind, așa că se plimbă, afectat, prin fața mea. Este nevoit să se oprească atunci când alt soldat îl amenință că îl împușcă dacă nu se liniștește. Râdem împreună la o glumă spusă de un sublocotenent, în timp ce noaptea se adâncește.

Tunurile și obuzierele fumegă în tușe groase de plumb. Depărtările ard tumultuos. Fiecare explozie, anunțată sau nu, pare un cutremur. Un comandant strigă comenzi pe care nu le aud, dar reușesc să înțeleg de la ceilalți că într-un sfert de ceas începem să înaintăm. Câinele colonelului urlă, înfricoșat, adăpostindu-se sub un scaun improvizat din niște scânduri pe jumătate putrede, și se uită la noi cu ochi mari. Ne roagă tăcut să oprim cumplita dezlănțuire a infernului terestru, acest război prea feroce și intransigent, ucigând fără să facă diferență între oameni. Însă, în ciuda monstruoaselor scene de luptă de care am avut parte până acum, în ciuda zecilor de camarazi morți aici, pe front, din care au rămas doar nume tăiate cu cerneală roșie pe foile care țin evidența efectivului armatei, în ciuda condițiilor inumane pe care le suportăm, noi ne luăm armele și ne pregătim pentru o nouă confruntare. Artileria își îndeplinește scopul de a construi cărarea arzândă pe care vom încerca să îi distrugem pe germani, asumându-ne rolul de mesageri ai morții. Trebuie să eliberăm localitatea Mărăști, care este un punct-cheie pentru contraofensiva noastră, o ancoră sigură în furtuna de obuze, gloanțe și sânge, o cucerire care ne-ar mângâia sufletele și o afirmare a puterii militare române. Vrem Mărăștiul mai mult decât vrem să trăim, fiindcă știm că este una din ultimele șanse pe care le avem ca să supraviețuim, în continuare, în război.

− Luptați, luptați, luptați! Pentru voi, pentru familiile voastre și, mai presus de toate acestea, pentru țara în care v-ați născut! Voi sunteți salvarea ei! Iubiți-o până la ultima suflare! Sacrificiul pe care îl faceți nu va fi zadarnic, fiindcă vom câștiga. Ei nu ne cred în stare, așa că le vom demonstra contrariul.

Colonelul Basarab face o mică pauză în care își șterge câteva broboane de sudoare de pe frunte. Chipul îi grăiește deopotrivă, la fel de grăitor precum vorbele de tunet.

− Nu-mi place să mint, așa că vă voi spune adevărul: mulți nu vor mai vedea zorii acestei zile. Dacă nu mori tu, moare cel de lângă tine… Războiul e crud, violent… dar necesar. Fiți atenți! Nu vă subestimați dușmanul niciodată, ascultați cu sfințenie fiecare ordin de sus, colaborați, ajutați-vă și, nu în ultimul rând, nimiciți-i! rostește cu o gravitate pur militărească colonelul. Aveți întrebări?

Liniște.

− Bine. Atunci, soldați, pentru România!

Ostașii strigă ultimele două cuvinte ca și când vocabularul lor s-a risipit, limitându-se doar la acest strigăt patriotic. Groaza iminentei înfruntări este temporar uitată.

*

Sunt ca și mort. Mă ascund într-o groapă, iar un tufiș scheletic, pe jumătate sfărâmat de un obuz, îmi conferă un adăpost cam șubred. Mi-am scăpat pușca cu baionetă când fugeam, la vreo 20 de metri distanță de locul meu actual, în câmp deschis. Nu am cu ce să mă apăr, mai ales că sunt urmărit de doi soldați germani. Îmi aștept sfârșitul.

Aud cum două perechi de pași se apropie. Trei focuri sunt trase în dreapta mea. Disting un schimb de replici în germană, câteva înjurături. Cred că au văzut o umbră care semăna cu un om – cu mine. Închid ochii și număr: un pas, doi, trei, patru, stop. S-au oprit la doi metri de mine. Reușesc să le disting trăsăturile, unul e mic și cu mustață, celălalt e mai îndesat, mai bătrân, cu însemnele de căpitan pe umeri și numeroase insigne pe piept. Primul vede ceva și strigă, ambii își ridică armele și trag.

Prea târziu – gloanțele și-au urmat traiectoria spre capetele lor. Mă ridic, știind că trebuie să fie vreun român sau un rus, numai ca să-l văd, cu groază, pe George prăbușindu-se, cu mâna la piept, într-o încercare stângace de a-și opri sângerarea.

Înainte să înceapă războiul, studiam în Paris medicina. Cunoșteam prea bine faptul că glonțul a atins o arteră principală și că prietenul meu mai are cel mult câteva minute de trăit.

Îngenunchez lângă el, cu lacrimi în ochi, nepăsându-mi de faptul că zona poate fi străbătută oricând de inamici. Mă străduiesc să-i opresc sângerarea printre gemetele sale de durere, într-un gest disperat, improvizând un bandaj dintr-o bucată de material care are să-i mai câștige un minut sau două. Nu îl pot privi în ochi. Îl asigur că nu e rănit grav, că ajutoarele sunt deja pe drum, că va scăpa înaintea mea de război și va sta, confortabil, în patul de spital, dar nu știu dacă vocea-mi tremurândă, stinsă, este auzită de el. Îl mint mai mult pentru mine, căci nu vreau să accept adevărul că George moare. Îmi șoptește cu greutate câteva versuri de Coșbuc, despre care îmi spunea acum ceva timp că este poetul său de suflet: „Și acolo-n deal, cum fulgera/ Un plumb simții că vine/ Și n-avu loc, cât larg era,/ Decât în piept la mine”. Încearcă să mai spună ceva – nu reușește, apoi schițează un zâmbet care încremenește pe chipul sărutat de aerul rece al morții. Din uniformă iese un colț al unei scrisori de dragoste de la iubita sa, Ilinca. Privesc tăcut cum hârtia se înroșește încet și îmi dau seama că lacrimile au pornit să se rostogolească înaintea rațiunii.

*

Un obuz rătăcit explodează lângă mine, însă nu îi dau importanță. Câțiva ostași mă strigă. Îmi continui drumul sinucigaș, având gânduri deopotrivă tulburate și liniștite. Împușc și mă lupt cu orice figură germană pe care o întâlnesc, îndemnat de o forță invizibilă.

Observ, cu o indiferență blândă, că mai mulți români mi s-au alăturat, pesemne au prins curaj. Îi conduc cât pot de bine, dându-le ordine și inventând pe loc strategii discutabile, pentru că aproape niciun soldat nu a beneficiat de vreo pregătire minuțioasă care să-l ajute în lupte. Se pare, totuși, că reușim în continuare să înaintăm, trupele germane retrăgându-se din ce în ce mai rapid. Pentru fiecare român căzut de-al nostru mor patru germani. Vanitatea, fermitatea, satisfacția lor sunt acum înlocuite de frică, uimire și nesiguranță.

Îmi amintesc de o discuție pe care o purtasem cu un prizonier de război german, în care mă asigura că armata sa este infinit mai bună decât a noastră și este o chestiune de timp până vom fi cuceriți. Desigur, nu puteam să-l contrazic întru totul în privința competenței germanilor, însă uitase un termen din ecuația raționamentului său, o variabilă care este, după mine, cea mai importantă, anume oamenii. Nu mă refer la numerele de pe hârtie, ci la vitalitatea spiritului patriotic ce trăiește în fiecare. Istoria a demonstrat în repetate rânduri că poporul român are destui oameni de valoare ce sunt în stare să își sacrifice viața pentru binele țării.

Acum, văzând defensiva germană cum cedează, treptat, terenul pentru care mulți își dau încă viața, simt o satisfacție imensă, imaginându-mi umilința și rușinea prizonierului atât de încrezător în superioritatea armatei sale.

*

Pășesc cu încredere printre rândurile de camarazi români, felicitându-i. Soarele dimineții ne scaldă chipurile obosite. Cu toate acestea, ochii noștri păstrează dulceața victoriei, iar inimile ne bat la unison, mărturisind mândria fiecăruia și credința înnoită în forțele cu care le vom putea răspunde atacurilor inamice. Ofensiva a fost, până la urmă, un succes – am reușit să cucerim dealul Mănăstioara, pe care se întinde Mărăștiul. Germanii și-au părăsit rapid pozițiile, au fost nevoiți să se retragă, lăsând în urmă armament și muniție pe care ni le-am însușit numaidecât. Sunt mândru de izbânda armatei mele si a celei ruse, dar nu pot să ignor durerea pe care moartea bunului meu prieten George mi-a provocat-o. Măcar bătrânul colonel Basarab este aici să mă consoleze, în timp ce ne luăm micul dejun. Între timp, aflăm că și câteva din pozițiile inamice de pe dealul Puturoasa au fost cucerite de o brigadă din ale noastre.

Nu îmi permit să mă bucur prea mult. Mâine continuăm cu atacurile, în speranța unor noi victorii asemenea acesteia.

Mă așez pe pământul tare, cu mici crăpături de la lipsa de apă. George a murit pentru mine, așa că, în memoria sa, ca o plată inegală pentru jertfa lui, trebuie să lupt de două ori mai bine. Îi promit, în gând, că îi vom învinge pe germani și ne vom recâștiga țara pentru noi, pentru cei care au murit și pentru cei care se vor naște.