Despre entropie și boală în Europa fragilității spirituale

Marele Premiu la Concursul de Creație literară

Un sistem complex își crește întotdeauna entropia. Această noțiune reprezintă, într-un anumit sens, „ordinea dezordinii” din Univers, deși dezordinea și entropia nu sunt neapărat sinonime. Pentru a explica, pe scurt, acest termen insolit, care stă într-o oarecare măsură la fundația existenței noastre pe această lume, trebuie să înțelegem originea sa și modul în care și-a modificat sensul de-a lungul istoriei.

Noțiunea de entropie își are rădăcinile în studiul termodinamicii: inițial Rudolf Clausius, apoi genialul Ludwig Boltzmann (fizician, dar și filosof de înalt calibru) oferă primele explicații cu privire la așa-zisa dezordine în repartiția moleculelor din constituția unui gaz. De fapt, Clausius folosește mai degrabă termenul pentru a descrie procesul de perpetuă transformare, iar Boltzmann concluzionează, prin experimentele sale, că moleculele se află într-o continuă mișcare neregulată. Această mișcare „continuă neregulată” este cunoscută, mai popular, sub noțiunea de mișcare browniană [1]. Prin extrapolare, termenul ajunge să fie folosit în mod uzual, iar astăzi știm că Universul se află într-o continuă stare de expansiune. Printr-o analogie de natură metaforică, putem spune că așa cum Universul se află într-un proces de nesfârșită expansiune, condusă (ori necondusă) stocastic spre necunoscutul feroce al viitorului, la fel se întâmplă și cu structurile sociale, cât și cu organismele vii. În continuare, voi conecta câteva puncte cheie și vom găsi împreună o legătură profundă și sensibilă care există între noi – ca oameni, ca români, ca membri ai Bisericii și ai unui continent care seamănă atât de mult cu Universul.

Să ne gândim la originea Vieții (atât din perspectivă biblică, dar și științifică), cât și la ontogenia ființelor vii. „La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață şi viața era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1:1-5) – deși nu sunt în măsură să interpretez exhaustiv acest pasaj din Biblie, cred că întreaga ființă provine din El. Nimic nu a putut exista fără Logosul divin, iar Logosul divin este Însuși Dumnezeu, deci Iisus Hristos, în conexiune cu ideea Trinității: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Fără a risca în privința acestui subiect de înaltă profunzime, periculos totodată, vreau să mai adaug în ecuație următoarele două elemente: primul este originea fizică a vieții – celebrul model cosmogonic cunoscut drept Big Bang – teorie încă incomplet acceptată teologic, dar care în opinia mea, poate coexista ca explicație științifică a originii divine (și este necesar să ne hrănim rațiunea cu știință, așa cum spune și Platon – „Rațiunea este acea parte a sufletului care e principiul judecății.”), alături de ontogeneza omului ca ființă biologică, plecând dinspre stadiul de embrion (în mod fascinant, émbryon (gr.) înseamnă „miel nou născut sau fructul corpului înainte de naștere”) și până la stadiul de adult cu structură și funcții complet formate. Ce au în comun aceste idei? Toate pot fi reprezentate simbolic plecând de la două concepte simple, născute pe piedestalul entropiei: ordinea și haosul. Întregul ansamblu de sisteme complexe – și aici ne abatem mai ales asupra Creației și Omului, prezintă ca trăsătură comună expansiunea continuă de la o stare de ordine deplină înspre haosul absolut. Dumnezeu este Ordinea deplină și perfectă, iar Natura este expansiunea nestăvilită (“Haosul este legea naturii, Ordinea este visul omului” – ne spune istoricul american Henry Adams). Se poate înțelege că odată cu înaintarea pe axa timpului, ne îndepărtăm de ordinea absolută și ne apropiem de incert, de haos, iar ca structuri vii ne îndreptăm spre boală. Boala nu înseamnă doar suferință fizică, ci și suferință spirituală. Ea este lipsa ordinii din mintea și sufletul nostru. Boala este o încercare care își are rostul pentru că stă în ordinea naturală a lucrurilor, iar, privită în profunzime, este un alt mod de a experimenta viața. Patologic este atunci când boala spirituală este ridicată la rang de artă și promovată drept stil de viață demn de urmat, lucru inacceptabil din punct de vedere moral. Dumnezeu ne vrea sănătoși, fiindcă doar în acest mod putem să îi urmăm, iar decăderea spirituală precede degradarea fizică, deci boala în înțelesul ei medical (actualmente, sănătatea este o stare pe deplin favorabilă atât fizic, mental cât și social, și nu doar absența bolilor sau a infirmităților). Treptat, ne apropiem de subiectul principal al acestui eseu: lăsând la o parte generalitățile de ordin teoretic, în continuare voi explica modul în care aceste convingeri se aplică asupra idealului românesc, adaptate la contextul european și la potențialele alternative de viitor ale neamului nostru.

Fie că ne place sau nu, trăim în Europa fragilității spirituale. Cu toate că bazele civilizației europene s-au clădit pe valori de înaltă moralitate creștină, iar societatea europeană și-a modelat legile, valorile și principiile după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, entropia nu a iertat nici bătrânul continent. Dezbinarea treptată dintre popoare își are originea în asaltul impetuos asupra unor idealuri aparent pozitive, dar care, înțelese și aplicate greșit, dau naștere unor himere deformate care nu fac decât să adâncească faliile dintre națiuni și să reaprindă torțele demult stinse ale totalitarismului. Astfel, concepte care au o esență aparent bună și care servesc menținerii armoniei între oameni sunt alterate ideologic, prin aplicarea excesivă, lipsită de discernământ: toleranța (aspect important și benefic social deopotrivă) se transformă în acceptare, acceptarea se transformă în normă, iar norma devine lege. Încălcarea legii, chiar și sub pretextul capacității individuale de a discerne binele de rău, determină aplicarea pedepselor, astfel că, gradat, libertatea de exprimare devine din ce în ce mai restrânsă, până la abrupta dispariție a ei și înlocuirea cu ,,simțul răspunderii” monitorizat de «un nou gestapo» aservit intereselor ideologice obscure. Alte concepte, precum ,,familia” – principala celulă de organizare a societății formată cel mai adesea din soț și soție [2], împreună cu copiii lor, „egalitatea de gen” – concept justificat atât timp cât „genul” are echivalent în sexul biologic (masculin sau feminin), ,,corectitudinea politică” – aplicabilă in context judiciar pentru a preveni rasismul și discriminarea, dar care, nu întâmplător, își are originea în leninism, pentru a desemna pe cineva care aplica cu multă fermitate linia partidului – toate aceste concepte, aparent utile, sunt pervertite și denaturate, devenind moduri de impunere a unui nou sistem totalitar de control și monitorizare. Acesta invadează nu numai modalitățile de exprimare și de gândire ale individului, ci se transformă în politică de guvernare chiar asupra sufletului uman, deja mutilat de capitalismul nemilos al ultimelor decenii. În plus, Europa devine un grifon politically correct ce nu mai depune ouă, ci agate (pietre semiprețioase, cu dungi colorate diferit – în acest caz, în culorile curcubeului), dar care totodată își distruge propriul cuib crezând că astfel poate să construiască unul nou. Din păcate (sau din fericire), acest cuib nou nu va fi trainic, pentru că el are în structură crengi uscate de mesteacăn [3], nu ramuri de finic în care încă mai vibrează osanalele închinate Fiului Domnului. Dar fie că vrem sau nu, aceste lucruri le vom trăi, iar spiritul nostru va fi pus la o grea încercare din care prea puțini vom mai ieși drepți și înfricoșați de realitatea contorsionată la care vom asista.

Acum a venit momentul să vorbesc despre idealul românesc și despre potențialul viitor pe care l-am putea avea dacă avem curajul să ni-l asumăm. Dacă acum 150 de ani, idealul românesc era Unirea, deci, implicit, progresul social, diplomatic, cultural și științific, cred că, în momentul de față, idealul românesc este protejarea realizărilor pe care le-au câștigat deja strămoșii noștri. În mod paradoxal, progresul pentru noi înseamnă să rămânem statornici. Nu nepăsători și incapabili de a ne adapta schimbărilor, dar fermi și constanți în alegerile care trebuie să fie în conformitate cu principiile noastre sănătoase de a trăi. Nu trebuie să renunțăm la credința care ne-a fost scut sute de ani și pentru care străbunii noștri au fost omorâți și persecutați în războaie, lagăre și închisori. Occidentul are capacitatea de a ne domina și chiar șantaja din punct de vedere economic, obligându-ne să adoptăm ,,o religie a morții” [4] pentru beneficii de ordin material, pentru câștigul unor relații diplomatice sau pentru o mai mare deschidere spre Vest. Poate că, la prima vedere, acest schimb pare convenabil: renunțarea la principii și adoptarea unora noi în schimbul unui trai mai bun par o ofertă decentă. Dar este scris: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). În momentul de față, suntem puși în postura de a alege pentru destinul nostru și al copiilor noștri: vom renunța la Dumnezeu pentru cei treizeci de arginți promiși pentru vinderea Lui? Țineți cont că cei treizeci de arginți sunt doar o metaforă; în realitate, fiecare argint e, de fapt, echivalentul a 16 miliarde de lei, deci un total de aproximativ 500 de miliarde, adică datoria publică a României în ianuarie 2021. Suntem puși într-o postură delicată, dar vreau să vă întreb – credeți că lui Iuda i-a fost ușor să vândă Adevărul și Viața? Probabil, înăuntrul sufletului său, au existat remușcare și vinovăție, dar în cele din urmă a ales ceea ce iubea mai mult: materia trecătoare a acestei lumi, sursa tuturor relelor, atunci când atașamentul de bani devine mai mare decât dragostea de adevăr. Deznodământul lui Iuda a fost tragic, dar el poate fi o lecție pentru noi: putem trăi fără avuție și chiar fără pâine, dar nu putem trăi fără ceea ce iubim. Iar poporul nostru îl iubește pe Dumnezeu, așa cum și Dumnezeu ne iubește pe noi. Este oare întâmplător faptul că am supraviețuit mii de ani, înconjurați de imperii atât de diferite cultural și spiritual față de noi? Dacă încă mai crezi că este accidental, te invit să recitești pasajele referitoare la entropie – totul se dezorganizează, se extinde și se dizolvă, dar nu se pierde, ci se transformă continuu. Fără să știm cum, Dumnezeu a intervenit pentru ca România să existe. Dovadă stă chiar prima serbare de la Putna de acum 150 de ani, când atât de mulți intelectuali precum Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, A. Brătescu, G. Dem. Teodorescu, A.D. Xenopol, Alecu Hurmuzaki și alții au aspirat către același ideal măreț, care avea să se înfăptuiască aproape jumătate de secol mai târziu – Marea Unire. Au existat și atunci interese străine, piedici și oferte ,,de nerefuzat”. Au existat și atunci dinastii occidentale care disprețuiau ideea că un stat creștin-ortodox, întărit prin sacrificiu pe altarul a sute de ani de instabilitate, s-ar putea forma. Concomitent, au existat și oameni curajoși, precum cei menționați mai sus, care au avut puterea să lupte pentru un ideal pe care noi astăzi trebuie doar să îl apărăm. Lupta de azi nu se mai duce pe câmpul de bătălie cu steagul și sabia sau în tranșeele secolului XX, ci se poartă în cuvinte și fapte care trebuie să ateste demnitatea și iubirea de patrie. Dacă noi vom avea curajul să spunem ,,nu” atunci când trebuie, posteritatea, poate chiar afectată economic, ne va încununa jertfa și numele ne va fi consemnat în istorie. Dacă vom renunța la principii, vom muri odată cu ele. Când vom fi chemați la diferite oferte de negociere a viitorului, deci a stabilității noastre naționale, ne va fi ușor să răspundem dacă ne amintim vorbele lui Corneliu Coposu: „Negociem orice, dar nu negociem principii.”

Cu toate că entropia nu ne va ierta nici pe noi, iar în cele din urmă haosul va pune stăpânire peste toate lucrurile acestei lumi, cred că lumina divină va putea străluci în singurul dar primit pentru veșnicie de la Dumnezeu: sufletul nostru. Ordinea, pacea, iubirea și căldura celestă pot dăinui etern doar dacă alegem înțelept acum. Două îndemnuri ar trebui să răsune în conștiința noastră de fiecare dată când suntem pregătiți să ne lepădăm de Dumnezeu, de țara noastră și de cei pe care îi iubim: ,,Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ceva da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26), împreună cu vorbele pe care sclavii romani le șopteau la urechea imperatorului, chiar în carul triumfal: “Nu uita că ești doar un om!”. Când himera va fi pregătită să muște fără milă și chiar diavolul (sau orice fel de reprezentare arhetipală a acestuia) va fi în stare să ne ofere apa vie și apa moartă pentru viața veșnică, să nu uităm că doar Dumnezeu are nemurirea, iar singura cale ca noi să o dobândim este să îi urmăm Lui, în ciuda tuturor greutăților acestei lumi terifiante.

[1] Două linii de cercetare aparent disparate în teoria cinetică se arată a fi echivalente: (1) mișcarea browniană tratată de ecuația (stocastică) Langevin și ecuația Fokker-Planck; și (2) ecuația lui Boltzmann.
[2] Variațiile acceptabile în sensul deplin al termenului ar fi familiile monoparentale (doar mamă sau doar tată, alături de copii) sau familiile alcătuite din soț și soție, dar care nu au copii din diferite motive.
[3] În mitologia celtică, mesteacănul simbolizează un nou început. În cazul de față, unul abominabil.
[4] Am constatat, șocat că știința începe să devină dogmatică. Dacă în mod normal, progresul științific apare atunci când realitatea cunoscută este pusă la îndoială, ultimii ani mi-au demonstrat că unele acte medicale ,,nu pot fi contestate”. Simpla chestionare a lor te transformă în ,,retrograd”, ,,om lipsit de perspectivă” sau chiar ,,monstru”. Printre acestea se numără subiecte sensibile precum avortul, eutanasia, și chiar condiționarea unor intervenții medicale pentru a putea duce o viață socială normală.