Din înțelepciunea celor „neînvățați”

Mențiune la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: studenți

Amurgul violet se lăsa alene peste satul răvășit de dogoarea unei zile lungi de vară și nimic nu anticipa ceea ce avea să mi se întâmple mai târziu. Ce e drept, marile revelații nu se anunță și nici nu se trâmbițează. Se trăiesc în discreție, în liniște și te fascinează prin nemăsurata lor putere de a schimba destine. Cu pașii mărunți și calmi, mă îndrept spre mica pădure din vârful dealului care domnește deasupra satului bătrân și încărunțit de vreme, născător de fii și fiice, care rătăcesc astăzi prin lumea întreagă. Eu sunt una dintre fiicele acestui sat și, cu toate că m-am îndepărtat de acest univers arhaic în care am crescut, iată că astăzi hoinăresc din nou prin locurile binecuvântate ale copilăriei mele. Pădurea este pentru mine un spațiu sacralizat și plin de viață, în sensul propriu și în cel figurat. Zeci de vietăți aleargă încolo și încoace, ca într-un joc edenic.

Priveliștea aceasta mă umple de bucurie, îmi străfulgeră sufletul și mă trezește la realitate, mă face să îmi pun întrebări și să caut răspunsuri. Sunt eu oare pregătită cu adevărat să las această oază de liniște în urmă pentru totdeauna, ca mulți alții? Și pentru ce? Cu ce preț? Viitorul acesta, departe de țara mea, pe care toți îl slăvesc, nu are cumva un preț prea scump? De ce? Întrebările și gândurile îmi năvăleau mintea și eu mă simțeam copleșită de bucurie și de necaz în același timp.

La intrarea în păduricea de salcâmi este o fântână cu cumpănă, veche și ea de zeci de ani de zile. Înainte, oamenii își trăiau întreaga viață numai în sat sau cel puțin așa am auzit eu din povestirile bunicului meu. În sat te nășteai, te căsătoreai și îți duceai crucea până la sfârșitul zilelor. Săraci, dar buni și gospodari, așa erau oamenii satului meu. Dovadă este fântâna despre care scriu acum și care, în ciuda faptului că nu este a nimănui, este a tuturor. Și toți se îngrijesc de ea. La ce bun o fântână lângă o pădure care nu adăpostește nici măcar o cabană a vreunui tăietor de lemne? Ca să-și potolească setea și ca să-și adape sufletul un trecător obosit ca mine, iată de ce. Văruită proaspăt în alb, fântana pare că își așteaptă mirele, pe omul acela căruia să îi dăruiască din preaplinul izvorului său. În acest sat, faptele nu se opresc la simpla necesitate de a avea ceva. Tot ceea ce se poate observa în lung și în lat are și o altă explicație decât cea logică, motivată social și economic. E o justificare dincolo de cuvinte.

Dau să îmi ridic ochii spre cer, în semn de mulțumire pentru bucuria naturii, dar norii întunecați care se zăresc printre frunzele copacilor îmi fură gândul de rugăciune. Va ploua! De câteva zile plouă încontinuu seara, teribil de mult, doar că astăzi vremea părea să fie mai senină. Acum, încotro s-o iau? Până acasă, trebuie să merg mai bine de doi kilometri și timpul nu îmi permite. Mi-e frică de ploile de vară de când eram foarte mică. Sunt violente, sălbatice și reci. Tot ce vreau este să mă adăpostesc undeva, să fiu în siguranță. Pădurea aceasta e prietenoasă când timpul este însorit, nicidecum pe ploaie. Două picături de apă mi se preling pe vârful nasului, înroșit de soare. Mă panichez. Un tunet anunță oficial dezlănțuirea naturii. Mă tem, mă tem cu toată ființa mea. Sunt singură și nu știu cum să procedez ca să ajung mai repede la o casă cu oameni buni. Frica scoate uneori tot ce este mai înțelept din oameni. Mi s-a întâmplat în clipa aceea, când credeam că nu mai am scăpare. Ploaia se întețise, picături mari și reci alergau pe trupul meu subțire. Tunetele și fulgerele, atât de frumoase și melodioase de lângă vatra caldă, acum mă înspăimântau groaznic.

Tanti Maria!, răsună în mintea mea. Dacă alerg, în cincisprezece minute pot ajunge la ea. E o femeie bătrână și singură, uneori incomodă căci e prea sinceră. Când eram mică, o vizitam des, dar pe măsură ce am crescut, am început să am alte preocupări. Era o femeie foarte credincioasă, bine crescută, însă începuse să mă deranjeze cu observațiile ei. Era prea dură în cuvinte pentru mine. Sau poate eu eram prea sensibilă. Iată că acum o vizitam din nou, pe neprevăzute. Am alergat într-un suflet până am ajuns acasă la ea, ca să mă adăpostesc.

− Sărut mâna, tanti Maria! Iartă-mă că am venit pe vremea asta la dumneata, fără să te anunț.

− Ești binevenită, copilă, pe orice vreme și la orice oră. De când aștept să îmi deschidă cineva poarta și să îmi dea ziua bună, să schimbe câteva vorbe cu mine… Dar, vezi tu, astăzi toată lumea e interesată doar de casa ei. Ne-am înstrăinat de tot unii de alții. Când îmi trăia bărbatul, ne mai vizitau vecinii. Acum, dacă sunt singură, sunt uitată de lume. Numai Dumnezeu mă mai ține minte și îmi dă putere să suport răutatea zilei. Dar vino mai aproape și nu mai da atenție unei babe care se plânge de orice. Spune-mi, pe unde ai mai fost de când nu ai mai venit pe la mine? Tot la școală la Iași ești?

− Mulțumesc din inimă că m-ați primit, căci m-a prins ploaia când mă plimbam prin păduricea de pe deal și tare frică îmi mai era că nu mai ajung acasă. Iată că am poposit însă la dumneata și cred că avem multe să ne spunem. Săptămâna asta am venit de la Iași, pentru că am terminat al doilea an de facultate. O să vin să te văd mai des de acum, fiindcă o să fiu multă vreme pe acasă.

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o tanti Maria îmi încălzise sufletul. Era mai dulce la vorbă și mai senină la chip decât aș fi văzut-o vreodată. Bătrâna asta îmi inspira blândețe și mă făcea să îi sorb cuvintele. Cu fruntea brăzdată de câteva cute adânci, orizontale, cu ochii de un albastru șters și cu câteva fire de păr cenușii care îi ieșeau de sub broboada înflorată, femeia aceasta îmi părea a fi de o frumusețe nemaipomenită. Așa bătrână cum era, avea ceva tineresc în ea, ceva care mă fascina. Mai târziu, mi-am dat seama că acel ceva era sufletul ei.

− Vai, în pădure ai fost tu, copilo! Când mai ai de gând să mergi, să culegi și pentru mine niște plante, o să îți arăt eu de care. Sunt foarte bune pentru ceai. Înainte, nu aveam siropuri și pastile de tot felul. Natura era medicul nostru. E bine și astăzi, e foarte bine că oamenii învață ca să îi însănătoșească pe bolnavi, dar tare mă tem că doar în doctori își pun bieții de ei nădejdea. Am 81 de ani și trăiesc, din mila Domnului, fără niciun medicament. Am prins alte timpuri, Ecaterino. Altă lume era atunci, altă lume este acum. Am muncit de mică, mai întâi la părinții mei și mai apoi la casa mea, cu bărbatul pe care l-am iubit dintotdeauna și pe care îl iubesc și acum. A trecut la Dumnezeu în urmă cu zece luni, avea 84 de ani și a fost un om vrednic. Mi-e tare dor de el, dar nădăjduiesc că într-o zi îl voi reîntâlni și îi voi mulțumi pentru viața pe care am trăit-o amândoi. A fost un om vrednic, un părinte bun. Un singur copil am avut, dar n-a trăit decât trei ani. S-a făcut înger, a zburat spre locul de unde a venit. Și după cum spuneam, munca și natura, împreună cu bărbatul pe care l-am avut și credința în Dumnezeu, m-au ținut sănătoasă până în ziua de azi. Și acum muncesc, nu pot sta deloc. Mă trezesc când răsare soarele și îmi îngrijesc grădina. Munca înnobilează sufletul omului, fata mea. Să nu îți fie rușine de munca cinstită pe care o faci, oricare ar fi ea. Pământul acesta ne dă pâinea cea de toate zilele, dar pentru asta trebuie să muncim. Aș merge eu singură în pădure să mai culeg plante de care am nevoie sau ciuperci, dar bătrânețea își spune cuvântul. Primăvara asta am mers până la poalele pădurii și am văruit fântâna, dar n-am mai putut urca.

Bătrâna vorbea mult și grăbit. Îi era dor să fie ascultată, să își spună necazurile și bucuriile. Își deschise inima față de mine și lucrul acesta mă emoționase. Răsufla greu și sacadat. Fruntea i se umezise și broboane de sudoare îi alunecau pe tâmple. Grăbită, deschise ușa cuptorului de lut, îngrijit cu sfințenie.

− Ia te uită, s-au copt!, strigă tanti Maria.

Femeia aceasta uscățivă, slabă și înaltă, care ducea în spatele ei mai bine de opt decenii de viață, frământase aluat, făcuse pâine și plăcinte, așa cum doar bunicile știu să facă. Mă uimea și mă încânta. Și cât de bine mirosea în jur. Aroma pâinii coapte, a plăcintelor cu brânză de vaci și parfumul ploii care potolise praful din curte îmi dădeau impresia că sunt într-o lume de poveste. Totuși, i se citea oboseala pe chip și pe trup, iar lucrul acesta mă făcu să o întreb:

− Tanti Maria, te văd tare obosită. La vârsta pe care o ai, oare nu ar fi potrivit să te odihnești mai mult? Astăzi găsim mâncare peste tot, avem magazine în sat de unde putem cumpăra tot ce dorim. De ce trudești atât? Oare nu ai merita să te odihnești mai mult?

− Hai, gustă! Mănâncă cât vrei, am destule plăcinte. Îți vei da singură seama de ce mă trudesc. Și apoi, mâine este duminică, e Sfânta Liturghie. Eu ce să îi duc bărbatului meu? Pâine frământată de roboți? E bună și aia, când nu am avut de ales am mâncat și tărâțe. Au fost timpuri tare grele prin care am trecut însă cu bine, slavă Domnului. Ți-am spus, îmi iubesc bărbatul și din truda mâinilor mele îi duc și lui un dar. Cu toate că nu mai mănâncă el plăcintele mele acolo unde este, știu că primește darul meu și știu că se bucură. E viu, îl simt aici, în inima mea, spuse bătrâna și își lăsă mâna să îi alunece pe piept, ca o mângâiere.

− Da, tanti Maria, ai dreptate. Eu m-am învățat să primesc totul de-a gata, nu am frământat niciodată aluat pentru pâine. Știu că găsesc pâinea, ciorba și tot ce mai vreau în supermarket sau restaurant și asta îmi este de ajuns. Astăzi am învățat însă o lecție importantă. Mâncarea nu este numai pentru trup, ci și pentru suflet. Dar mai povestește-mi despre viața dumitale și despre familia pe care ai avut-o.

Ploaia se mai domolise, dar simțeam că vreau să mai stau acolo, să ascult glasul melodios al bătrânei și vorbele-i înțelepte. Într-un fel, venisem de nevoie la ea și voiam să rămân de drag. Vremea se răcorise și tanti Maria așezase pâinile în niște prosoape albe, ca să se mențină proaspete. Facuse semnul crucii peste ele și le puse pe o masă mică de lemn. Avea parcă un ritual pentru fiecare lucru pe care îl făcea și nicio mișcare de-a sa nu era la întâmplare. Acum, tăia zarzavatul pentru o ciorbă autentică de pește. Muncea și vorbea și cu sufletul se ruga. În sfârșit am aflat și am văzut ce înseamnă „Ora et labora!”. În zadar avem înțelepciunea lumii în minte, dacă faptele noastre nu se ghidează după principii spirituale și morale. Da, acum sunt sigură de asta.

− Am fost orfană de tată încă din pântecele mamei mele. Am crescut doar cu mama și cu o soră mai mare, pentru că tatăl meu murise în război. Nu știu cum arăta, nu l-am văzut niciodată și nici vreo poză nu am avut. În total, am fost patru frați, dar doi au murit la naștere. Numai Dumnezeu știe de ce îngăduie atâtea nenorociri. Am trăit tare greu, mai ales că stâlpul familiei se surpase. Mama nu a vrut să se recăsătorească, deși îi era permis. L-a iubit pe tata până la moarte și îndrăznesc să spun că și după aceea. Ne-a crescut cât de bine a putut. Oricum, pe atunci nimănui nu îi era ușor. Și ne-am învățat și noi cu munca de mici, am învățat să fim harnice. „Cel ce nu muncește, nici să nu mănânce!”, nu așa se spune în Carte? La 18 ani m-am căsătorit. În privința asta, lucrurile erau mult mai așezate pe vremea mea. Și tu, fata mea, să fii atentă la ce îți spun, că poate o să te măriți curând. Câți ani ai?

− Douăzeci de ani am, dar nu intenționez să mă căsătoresc prea repede. E foarte greu să ai o familie în ziua de azi, îi răspund eu bătrânei.

− Oh, copila mea, la vârsta ta eu îl născusem pe Iliuță și crede-mă, nu mi-a fost ușor deloc. Lucrurile bune nu se obțin din senin, trebuie să muncim mult pentru ele. Vei realiza ceea ce spun pe măsură ce înaintezi în vârstă. Noi facem fel și fel de calcule, potriviri, dar voia Domnului, aceea se împlinește. Dacă totul s-ar întâmpla după cum ne dorim noi, atunci am fi distruși pentru totdeauna. Când vei iubi cu adevărat, vei pricepe ce îți mărturisesc acum. M-am căsătorit cu Ștefan, bărbatul meu, cam la o lună după ce ne-am cunoscut. Acum voi învățați și iar învățați și vi se pare că familia v-ar împiedica să vă duceți planurile la bun sfârșit. Și chiar de s-ar întâmpla așa, ce ați pierde? Din roada pământului se hrăneau oamenii înainte, din truda muncii lor. Astăzi, viața e cu mult mai bună și totuși vouă vă este frică de ceea ce este normal și binecuvântat de Dumnezeu. Aveți un pic de nădejde, un pic de credință în Cel de Sus și El nu vă va lăsa de izbeliște. Învățați și carte, dar să aveți și familii frumoase. E tare important. Uite, dacă mâine ar trebui să te înfățișezi înaintea Domnului, ce ai spune?

− Nu știu…, răspund eu rușinată și nervoasă în același timp.

− Nu te întrista, ești tânără și dacă mă vei asculta, bine îți va fi ție. În lumea cealaltă nu mergem cu teancul de diplome după noi, fata mea. În viața aceasta este nevoie și de oameni învățați, dar dincolo nu ne ducem decât cu sufletul nostru, cu dragostea oamenilor care ne-au iubit, cu binecuvântările celor cărora le-am făcut bine și cu pruncii noștri. Mai am un pic și mă duc și eu. Bărbatul meu și Iliuță mă așteaptă. Atunci o să ajung cu Ștefan înaintea Împăratului Ceresc și-I voi spune: „Iată, noi și pruncul pe care Tu ni l-ai dat, Doamne! Mulțumim pentru binecuvântarea vieții”.

Mă emoționasem până la lacrimi. Tanti Maria era incomodă pentru că spunea adevărul și eu încă nu eram pregătită să îl accept. Pentru mine, viața trebuia să urmeze o traiectorie bine definită, pe care mi-o fixasem în cap. Niciodată nu mă gândisem la a avea o familie a mea, pentru că asta cerea sacrificiu și eu nu eram dispusă să îl fac. Dar dacă nu fac sacrificii, cum aș putea îndrăzni să caut bucurie? Dumnezeule, luminează-mi mintea și arată-mi calea cea dreaptă care duce spre mântuire. Tu m-ai adus la tanti Maria ca să îmi dau seama cât de tare m-am rătăcit, am dreptate?

Bătrâna mă văzu tulburată și mă strânse puternic în brațe, apoi continuă:

− Iliuță a murit la trei ani și de atunci am îmbătrânit amândoi. Să faci lucrurile la timpul lor, fata mea, nu atunci când socotești tu că ți-ar fi mai bine. Am trecut cu bărbatul meu și prin comunism, au încercat să ne fure credința, dar nu au reușit. Ți-am spus, Dumnezeu poartă tuturor de grijă, important este să Îl porți și tu în sufletul tău. Aveam câteva hectare de pământ pe care le-a moștenit bărbatul meu, dar pe acelea ni le-au colectivizat. Vezi tu, cele ale trupului îți pot fi luate, cele ale sufletului niciodată. Pregătește-ți comoară în cer ca să te bucuri de ea, dragă Ecaterina!

Legumele fierbeau în clocot și bătrâna adăugă peștele în oală. Nu, eu nu mai voiam să plec de acolo. Era prea frumos și simțeam că încep să mă descopăr pe mine însămi, că ceața din mintea mea se risipea cu fiecare vorbă pe care tanti Maria mi-o adresa.

− Eu am fost cu adevărat o țărancă. Am făcut doar patru clase și am lucrat pământul de mic copil, până acum. E greu la vârsta mea, dar îmi place. Îmi amintește de tinerețe, de tot ce am trăit frumos alături de bărbatul meu. Tu ce vrei să faci cu viața ta? De când te știu, numai la școală ești. Întâi la noi, în sat. Apoi la liceu și acum la Iași, la…

− La facultate. La Facultatea de Litere.

− Da, așa cum îi spuneți voi. Ce vrei să faci după ce termini facultatea, cum ai de gând să îți câștigi pâinea?

− Probabil o să mai fac un master, mă angajez pe câteva ore undeva și văd eu cum o să mă descurc.

− Când erai mai micuță și veneai pe la mine repetai întruna că tu o să te faci profesoară când vei fi mare. Te jucai cu nepoții lui Moș Andrei și toți te ascultau când începeai să le citești dintr-o carte cu povești. Când nu mai știi încotro să te îndrepți, roagă-te lui Dumnezeu și ascultă glasul copilăriei. Ai vocea blândă, ești deșteaptă și sensibilă. Ai fi o profesoară bună, dacă mă întrebi pe mine. Dar înainte de asta, trebuie să fii mamă, să ai copiii tăi, ca să îi poți prețui și pe ceilalți. Crede-o pe bătrâna asta din fața ta, căci ea îți vrea binele. Când suntem mici, suntem sinceri cu noi înșine și cu cei din jur, dar pe măsură ce creștem, devenim tot mai falși. Începem să ne dorim lucruri ca să fim bogați, să ne invidieze lumea, să părem fericiți. Adevărata fericire o trăiești în sânul familiei și nu contează cât te apreciază cei din jur. Mai devreme sau mai târziu, vei înțelege cât de important este să ai o familie binecuvântată de Dumnezeu. Eu mă rog însă să realizezi lucrul acesta cât mai curând. Dar hai, vino să mâncăm împreună! Ciorba de pește e gata, pâinea e caldă, slavă Domnului pentru masa îmbelșugată!

M-am așezat cu tanti Maria la masă, binecuvântând în gândul meu ploaia care m-a adus în curtea ei. Un tezaur de înțelepciune, o mână de om însuflețită și pricepută, așa o pot descrie pe tanti Maria. Am mâncat cea mai bună mâncare la ea acasă și i-am promis că a doua zi voi reveni pentru alte povești pline de tâlc. Se însera de-a binelea și eu eram singură pe stradă, dar acum nu mă mai temeam de nimic. Voi fi eu vreodată ca tanti Maria? Voi fi mamă? Voi fi oare profesoară? Și încă o profesoară bună? Dumnezeule, facă-se voia Ta în viața mea! O rază de lumină îmi făcu vizibilă calea. Luna ieșea dintre nori. Mâine este duminică și rugăciunea de la Sfânta Liturghie îmi va limpezi mintea. „Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea!”, îmi spun în minte în timp ce mă îndrept spre casă.