Depinde din ce unghi privești
Premiul I la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: 22-35 de ani
Pucheni, aprilie 2021
Synopsis:
Când își dă seama că s-a împlinit anul de la moartea bunicii lui, bărbatul se rușinează că nu a mai făcut nici un fel de pomană. Dintr-un sentiment bizar de datorie, începe să povestească despre soțul răposatei, pe care nu-l prea pomenește nimeni, nici cu farfurii, nici cu vorbe. Publicul lui e modest și ușor distrat: fiul, care-l tot întrerupe, punându-i întrebări despre solarul nou din curte și noră, care e chinuită sau doar pare de o durere de stomac. Mandale, bunica, i-a făcut jumătate de ani pomeni bărbatului ei, murit pe front, până să afle de la un consătean că bărbatul s-a așezat la casa alteia, în Bughea de Sus, unde i-a făcut și doi copii.
− Ce zi e azi?
− E 10.
− Aprilie?
− Ești bine?
− Da.
− Aprilie, da, ce crezi?
Când nu era obositor, era de-a dreptul fascinant să-i privească discutând în felul lor automat contradictoriu, replicile se ciocneau ca într-o încrucișare de arme, asta când nu monologau în paralel, ca două vase în larg, trecând razant una pe lângă cealaltă, stropindu-și călătorii cu apa călduță și sărată, cu gust de baltă.
În zile ca astea, întâmplător 10, întâmplător aprilie, întâmplător sâmbătă, întâmplător 2021, avea senzația că putea oferi prea puțin lumii, că nu putea să-și aducă aportul, să contribuie, să ridice o frunză sau să spună ceva inteligent, așa că se mulțumea să o observe și să n-o afecteze și se străduia să nu se lase afectată și să se strecoare neobservată în primul moment oportun, să iasă din cameră sau din raza vizuală a celorlalți. Erau zile pe care nu le putea suporta altfel decât printr-o pâclă de ceață sau într-o poziție orizontală, pe o suprafață răcoroasă, cu o pernă la oricare din capete
− A trecut un an, a trecut fix un an de când s-a stins Mandale.
− Mandale? Ce nume ciudat.
− Mandale, da. Mam-mare. Man-dale. Așa vorbeam noi, așa i-a rămas numele. Așa au și jelit-o când a murit. Unde te duci tuuuuuu, Mandale?
− Interesant.
− Da. Și uite c-am uitat complet. Azi trebuia să-i facem pomana de un an.
− Se face în aprilie? s-a auzit o voce de departe, tocmai din bucătărie.
Era uimitor cum soția lui reușea să audă totul, fără să facă paradă de asta și totuși să intervină din când în când, doar ca să reitereze faptul că deși nu era acolo, fizic, era destul de aproape și putea auzi totul. Era o maestră a acusticii și o făcea să lucreze în favoarea ei. Pereții erau receptacule, ghivecele cu petunii răspândeau ecouri. Se zvonea că auzea și șoaptele, chiar dacă nu reacționa la toate.
− Se face, cum să nu se facă. Doar între Florii și Paște nu se face.
− Îi plăcea lui Mandale mâncarea de post?
− Eiiiii, de parcă mănâncă mortul.
− Ce zici?
Probabil măreția maestrei acustici consta și în capacitatea de a-și anula și nega puterea, atunci când considera de cuviință.
− Lăsați. N-avem nici colivă făcută, nici n-am anunțat preotul. Suntem vai de capul nostru. Trebuie să-i facem aniversarea lui Mandale, sărbătorește un an în împărăția cerurilor.
− Zău? Așa-i zice? Aniversare?
Zău, de ce-aș inventa povești acuma?
Sami i-a aruncat Anei o privire cu coada ochiului și Ana i-a pasat-o înapoi, în viteză. Știa că o să-i găsească privirea acolo, așteptând-o: vezi, vrea să te impresioneze, pentru tine tot spune povești, nu știu despre ce vorbești, spunea privirea ei, ba știi, a replicat a lui, mă rog, au închis discuția pleoapele ei, în fine a mai spus privirea lui, îndreptată spre un chiștoc turtit.
Era reconfortant felul în care, pentru unele discuții, nici nu mai era nevoie să deschidă gura. Era măgulitor felul în care Sami încă privea obiceiul celorlalți de a-și descărca sufletul în fața ei, știind că ea o să le accepte tăcută chiar și piesele boante, ciuntite, piesele care nu se potriveau cu altceva, reminiscențe din alte vieți, ca pe o încercare de a o impresiona, de a-și prezenta versiunile mai interesante ale propriilor vieți. Dar nu asta facem oare cu toții?
− N-am zis că inventezi povești, a spus Sami, împletindu-și degetele cum făcea când n-avea chef, brusc, să mai fie într-un loc.
− Atunci?
− Atunci. Mă întrebam doar cum de-ai uitat.
− Am uitat cum se uită. După ce moare, omul e condamnat la uitare. Nu mai are nicio șansă. Nici nu mai contează că a fost pâinea lui Dumnezeu, că a crescut patru vlăjgani decenți și încă pe-atâta nepoți, că a rămas singură de la jumătatea vieții, nu în casă, ci doar în sufletul ei și restul locului rămas l-a ocupat boala care a și înghițit-o cu totul la final. Moartea e moarte, te anulează ca pe toți ceilalți.
Ana îl înțelegea perfect. Îl înțelegea întru totul și a venit foarte tare să aplaude, dacă vreți să știți. Erau puține momentele în care inteligența se ițea din umbra activităților banale pe care le rula omul în viața lui de zi cu zi, însoțite de constatări banale și construite din trăiri banale pentru care probabil că se detesta, că-i măcinau ființa cu totul, dar atunci când se întâmpla, totuși, inteligența manifestată era spectaculoasă și orbitoare, era strălucitoare până la obrăznicie, era ca o pisică șireată pândind o pasăre cu aripa rănită, după tufișuri.
George s-a uitat în sus, înghițindu-și saliva ultimelor cuvinte pe care le-a rostit cu prea mult patos și s-a uitat în sus, în miezul soarelui, așa cum mai fac, uneori, oamenii puternici, când nu vor să le dea ocazia celorlalți să le vadă ochii în lacrimi.
Era un joc să-i privească alternativ, să încerce să găsească trăsăturile comune și tușele delicate în care evoluției i-a alunecat mâna în timp ce lucra și diferențele sunt cu greu observabile: ca ochii înguști care își intensifică nuanțele în zilele ploioase, la Sami albaștri, la George cenușii, ca nasul drept, ca o muchie de cuțit, care la Sami înfrunta vântul și la George se pleca în fața nedreptății, ca mâinile mari, de primate, dar unghii delicate și translucide și degete lungi și subțiri ale lui George și mai puțin degetele mari ale lui Sami, butucănoase și aspre, care păreau importate de la un măcelar neatent.
− Și-acuma ce facem? a întrebat Sami, rotindu-și ochii, imun la izbucnirile emotive ale tatălui lui, din cauza frecvenței lor crescute din ultimul an. Așa cum nu mai tresărea aproape violent când auzea te iubesc de sub buzele uscate și mustața rară din os alb a tatălui și nici atunci când simțea în jurul lui ca o menghină brațele de primată, îmbrățișându-l. Nu se mai îngrijora când îl vedea lăcrimând. George îi spusese nu doar o dată, zâmbind, că-i e frică de momentul când n-o să mai încerce să se-ascundă și-o să plângă cu sughițuri, cu umerii tresăltând.
− Ce să facem? Ne rugăm. Ne rugăm în gândul nostru.
O parte din frunze începuseră să se îngălbenească. Altele erau deja pe jos, uscate. Câteva, din cele verzi, păreau crude și aveau suprafața lucioasă, de parcă cineva se obosise să le șteargă în dimineața aia, cu o cârpă umedă. Băncile de lemn aveau vopseaua crăpată și cuiele ieșeau, ruginite, din adăpostul lor strâmt. Ploaia le făcuse să se explodeze în felul ăla. Ploaia ajută pământul, iarba, copacii, dar distruge vopseaua, cuiele, lemnul. Ajută. Distruge. Natural. Artificial.
Depinde foarte mult de unghiul din care privești lucrurile.
Era recunoscătoare că tăcerea și absența, modul în care mintea și ochii îi hoinăreau în liniște, puteau trece drept tristețe, spiritualitate, profunzime.
Depinde foarte mult de unghiul din care privești lucrurile.
S-a mutat de pe un picior pe altul și a simțit că îi alunecă talpa. Călcase într-un rahat de câine și abia acum, că-i deranjase forma întărită de soare, începuse să miroasă. Oh, rahat!
− Scârbele astea! a pufnit George, după ce a mirosit aerul de câteva ori. Le urăsc din tot sufletul.
Cățelele albe, gemene non-identice, una cu un cerc negru în jurul ochilor, ca un pumn pe care-l primise într-o încăierare stradală, cealaltă, cu o ureche bleagă, răsturnată peste cap, pe care și-l pleca cu o falsă umilință, într-o parte, când cerșea atenție sau mâncare, se mușcau de labe, își miroseau fundurile, se trânteau în iarbă.
Aveau o bucurie perversă pe chipuri, cum stăteau așa, cu gurile deschise și limbile pe-afară, atunci când se hârjoneau una cu alta sau cu câte-o găină.
− …
− M-am săturat de ele. Îmi vine să le dau afară pe poartă, să nu le mai văd.
− Dar știu să se întoarcă.
− Știu, dar nu știu ele? Se freacă de tine, îți ling mâna, apoi sfâșie fotoliile și îi mănâncă umplutura de burete și găuresc lemnul și apoi dimineața, dimineața devreme, dacă nu ești atent, se strecoară la găini și mănâncă toate ouăle. Pe găinile alea mai slabe le pândesc și le mușcă și le înghiontesc și le târăsc într-un joc bolnav, le capsează cu dinții, le-azvârle în aer și le prind în dinți și iar și iar, până crapă bietele găini. Și castroanele de mâncare le sunt mereu pline. Lasă că le trimit eu în excursie, numai să rămân cu ele singur.
− Unde în excursie?
− Nu știu și nici nu vreau să știu. Tocmai asta e cu excursiile, știi doar când pleci, nu și pe unde ajungi.
Ana se întreba dacă rugăciunile reușeau să străbată prin hățișul celor profane. Probabil că nu. Dar dacă totuși reușeau, unde se duceau?
− Gata, l-a auzit spunând după un moment grav de tăcere
− Gata?
− Gata ce? a completat Sami.
− Gata cu rugăciunile. Nu mai știu altele.
− Bine
Cerul era palid și începuse să bată ușor vântul. Se simțea ca o mângâiere. Înghițea în sec, tot mai sec, friptura începuse să miroasă. Avea ochii umezi de la fum și o usturau. S-a frecat la ochi.
− Ți-e somn?
− Deloc.
− Ție ți-am povestit de bunicul Gheorghe?
Ana s-a uitat la Sami pentru confirmare. Nu, nu-i spusese sau nu, nu fusese atentă, sau nu, nu fusese ea cea căreia îi povestise, ci Mioara, fosta soție a lui Sami, în orice caz Sami dăduse grav din cap. Nu, nu știa nimic de bătrânul Gheorghe. Doar putea intui că era cumva mai important sau cel puțin mai interesant decât pomana lui Mandale, de vreme ce amintirea lui o izgonise pe femeie dintr-un prea puțin de rugăciuni, drept în fântâna anonimatului morții.
- Ce bine.
Bunicul Gheorghe era prospector, nu știu dacă știi cum era pe vremurile alea. Erau puțini oameni care știau să citească: era învățătorul, preotul, doctorul și prospectorul. Pe lângă că era respectat că citea fără să se poticnească și să scrie caligrafic, cu bucle și la linie, oamenii îl respectau și de frică.
− Din ce e prelata asta? zice Sami, apropiindu-se de solar.
− Nu e prelată, e un fel de celofan special pentru solare.
− Aha.
− Le era frică de el așa cum le era frică de furtunile cu tunete și fulgere și de ploile prea abundente sau secetele prea lungi, ca de ceva ce știau că va veni și n-o pot împiedica: să vină, să le intre în curte și apoi în casă și să le ia banii.
Prospectorii colectau dările de stat. Când a venit războiul, l-au luat în armată fără să clipească, deși nu mai era chiar așa de tânăr, se mișca mai greoi, avea acasă și nevastă și patru copii și un trai bun, dar și lui îi era frică de război și de armată așa cum le era altora frică de furtunile cu tunele și fulgere și de ploile prea abundente sau secetele prea lungi și mai ales de prospectorii care-ți luau banii cu zâmbetul pe buze și nu șovăiau să mai vină și altă dată, de fiecare dată, cu același zâmbet și aceeași palmă întinsă, hai noroc, pentru noroc, pentru bani.
− Tu l-ai fixat?
Sami mai auzise povestea de zeci de mii de ori. Nu mai avea disciplina să fie atent și nici bunul simț să nu-l întrerupă.
− Cu un vecin. Cu băiatul ăla de-a venit aseară.
− Mhm.
− Gheorghe a dus războiul binișor, l-au mutat la bucătărie, pentru că nu era nici prea iute, nici prea viteaz, dar era meticulos și ingenios, tăia legumele fin, elegant, de parcă spunea cu asta că feliile subțiri de cartofi și ardei erau omagiul lui adus eforturilor de război ale camarazilor lui care ajungeau seara flămânzi, tremurând, osteniți și moi, ca niște cârpe și pe lângă asta, dintr-un kil de carne făcea patru feluri de mâncare, și zeamă, și pilaf, și tocăniță și pe deasupra friptura, duminica, pentru cei care n-aveau permisie.
− Și clemele alea? De ce ies așa pe-afară?
− Așa se prind, în exterior.
− Aha.
− Ziceam de război. După război, de cum a sunat ultima goarnă și au zburat în aer pălării de militari și lenjerii de femei, i s-a pierdut urma lui Gheorghe. Mandale plângea cu lacrimi de rouă de garofiță ce viață scurtă au avut împreună, nu i-a fost dat să se bucure de nepoți, de tihna bătrâneții, îl plângeau și copiii, dar copiii uită mai repede, în galopul lor spre viața adultă, sunt măcinați de probleme mărunte, moartea le pare a fi la universuri distanță, îl plângeau vecinii, chiar dacă le luase banii, ce să facă, săracul, asta i-a fost meseria și oricum banii nu-i lua el pentru el, să-i bage la saltea, îi dădea mai departe statului, să se spele pe cap cu ei. Ce să-i faci, asta-i viața omului, frunză în bătaia vântului.
− Miroase un pic a ars, comentează Sami.
− Lasă-le să se facă bine. Și ascultă și tu, nu mai trăncăni.
Mandale îi făcea pomenile, cu sfințenie, cu colaci mari, copți de dânsa în cuptorul pe vatră și plăcinte, cu brânză multă, cum îi plăceau lui, și copane cu pilaf gras, galben de-atâta zamă de pui și copiii i se prindeau de fuste, după ce depuneau buchețele de flori de câmp pe mormânt, lăcrimând, pentru ca mai apoi să se desprindă, întinzându-și aripile, gonind pe drumul lor. Gheorghe al nostru o ducea bine mersi, era foarte viu.
Se stabilise la Bughea, la o doamnă educatoare din sat, o fată bătrână pe care a văzut-o pe peron, în gară. Era învăluită de copii, de zeci de copii, erau prinși de poalele ei ca o rochie de seară și s-a îndrăgostit pe loc și a uitat pe loc tot ce-a lăsat acasă. Și când a ieșit la târg cu familia, într-o duminică, l-a văzut un vecin de-al lui Mandale și l-a pârât.
− Mă duc un pic în casă.
− Du-te și nu mă mai întrerupe. Ani mai târziu, Gheorghe s-a întors la ea, mai gras, mai chel și șchiop de-un picior.
Pățise un necaz, suferea de-o boală. Iartă-mă, Mandale, că nu știu cât o mai duc. Și tușea, și scuipa, dar ea nu se mai înduioșa și nici nu se mai înfricoșa de la sânge, la câte gâturi de găini tăiase la viața ei. Ieși, ieși boală! I-a zis și l-a gonit din curte cu mătura. Nici nu l-a lăsat să intre în casă.
Tata le vede pe toate astea de la geam. Era cel mai mare, putea să iasă din casă, avea un cuvânt de spus, Mandale s-ar fi lăsat înduplecată. Dar n-a zis nimic, nici atunci, nici după. În ziua aia n-a ieșit din casă, dar la câteva săptămâni după i-a luat urma și l-a vizitat la casa lui nouă, la familia lui nouă. Au mâncat o ciorbă împreună și l-a iertat. Cum a fost? L-a întrebat Mandale. Ăștia zic ciorbă la supă, deci a fost cam dulce. Și nesărată! Dup-aia a murit Gheorghe și Mandale l-a plâns iar. I-a supraviețuit patruzeci de ani. Știi de ce? C-a fost cuminte. C-a fost loială. C-a fost neînduplecată. C-a fost mândră. Că avea copii și pe nimeni s-o ajute să-i crească.
A început să plouă fin, picăturile se uneau unele cu altele în picaj, formau o țesătură. Mirosea a carne arsă. Îi fugise foamea. În jurul ei au început să se agite George și Sami. Unul cu focul, altul cu apa. Unul cu vasele, altul cu friptura. Unul cu vinul, altul cu apa minerală. Ce frumos se completau.
Ploaia avea să-i spele tălpile murdare de rahat și tot ploaia avea să stingă jarul și să ucidă mirosul de fum înainte să pătrundă în rufele întinse pe sârmă. Ploaia făcea multe lucruri minunate.
Depinde din ce unghi privești.
Spre ea se luptau să ajungă frânturi din cuvintele lor.
− …. cârnații de pe grătar!
− Adu și… nu mai e deloc… și gata!
− Nela, mergi până…. vin eu!
Gândurile îi alunecau pe lângă Sami și George, se ridicau cu mult deasupra fuioarelor de fum și mirosului de cârnați arși, apoi coborau violent undeva în adâncuri, o târau în peșterile întunecoase ale amintirilor de demult, doar ca să le redescopere mai luminoase decât și-ar fi imaginat vreodată că ar fi fost, văzute așa, în perspectiva unei vieți, comori din întuneric, strălucind puternic, ca cerul care își decolorase albastrul lui intens, devenind alb cenușiu, arzând.
Era din nou mică, din nou cu părul lung și blond, o anomalie într-o ceată de copii mereu bronzați, nici iarna nu le ștergea bronzul de pe piele, erau negricioși, așa-i zicea bunica, erau murdari de praf și noroi, cu hainele decolorate și aspre de la atâta spălat cu săpun de casă, atunci când asta era posibil, era din nou șeful grupului, atunci când cutreierau străzile cartierului, noaptea, ochii ei cenușiu-verzui spunând vecinilor scorțoși, e în regulă, toți ăștia sunt cu mine, nu vă fie frică, dar știind că, de fapt, toate celelalte perechi de ochi, nouă, de toate vârstele, cei mici adesea goi sau aproape goi, cu scutecele lor umflate și pantalonii peticiți și obrajii roșii, atârnați de cei mari, cei mai mari pândind mereu, pe sub sprâncenele lor stufoase, cu broboanele lor complicate, cu pălăriile lor țepene, pândind mereu o cale de scăpare, spre o lume modernă, cu mai puține reguli și limitări, cele nouă perechi de ochi vegheau ca ea să fie în siguranță, să fie la adăpost de priviri înfometate, care voiau să o dezbrace, să o corupă, să o abuzeze, să o tragă de păr, să o lovească în stomac, să-i spună că nu va ajunge nicăieri, dar ea era șeful grupului pentru că avea carte și în ochii lor a avea carte înseamnă a avea putere.
Și iat-o din nou, mai mult de jumătate din zi petrecută în casa vecină, cu scurte pauze de toaletă, pe care le anunța părinților, din poartă, râzând: s-a întors fiul rătăcitor, pentru ca mai apoi să retragă iar în adăpostul răcoros al cărămizilor ce transced varul subțire, paiele, lemnele, în funcție de cameră, una sau cealaltă, plus bucătăria, ceva mai largă, cu două paturi și trei saltele gonflabile, trei camere în care locuiau nouă copii și șase adulți, unde venea și ea să mănânce tocană de ciuperci și pui la ceaun și pâine prăjită în lapte cu ouă, presărată cu zahăr sau când nu era niciun adult prin preajmă, destul de rar, presărau direct zahărul pe pâinea caldă și o mâncau așa, până îi durea burta și după toate astea începeau temele, de la cei mai mari la cei mici, invers proporțional cu numărul celor care încă erau la școală. Temele ei erau ultimele, în clasă, înainte să înceapă ora. Își dezvoltase un ritm de lucru rapid.
Și sâmbetele le petrecerea acolo. Sâmbetele începeau cu: Anaaaaa, au venit scrisorile.
Și în ziua aia mirosea a cârnați prăjiți, arși, auzea scrâșnetul furculiței pe învelișul carbonizat al cârnaților de casă, cu mâinile astea le-am umplut, ziceau femeile și afară ploua subțire, ploua mărunt, de parcă norii își strângeau dinții, să nu cadă prea mult din gurile lor înfometate, se umflau de grași ce erau, umplând cerul cu cenușa lor opacă și Mama Venia îi chema pe toți, haideți prăpădiților, au venit scrisorile, le citește Ana. Și Ana mereu le citea pe toate, cu vocea clară și puternică, ori de câte ori era nevoie, le lua de la capăt cel puțin odată, repeta propoziții, juca cu vocea glumele, își modula vocea ca un actor să redea tristețile și necazurile rudelor și prietenilor din închisoare, care se încheiau invariabil cu sunt bine sănătos, sănătate pe care v-o doresc și vouă și la toată familia voastră!
În ziua aia, de dimineață, i se întunecase orizontul atunci când Relu i-a spus că nu au voie să se încurce cu cei din alte caste, cu atât mai puțin cu una ca ea, cu o albă, cu o școlită, cu o româncă și a plâns, dar nu mult, pentru că și-a zis că și el o iubește și iubirea împărtășită, dar imposibilă, e cea mai frumoasă, e cea mai râvnită, e singura care rămâne în istorie, care dăinuiește, e magică în neîmplinirea ei, neîntinată, pură, e un refugiu pentru minte de-a lungul anilor, în momentele cele mai grele: am cunoscut iubirea adevărată, chiar dacă n-am putut să o am sau: ce dulce era dragostea copilăriei, deși n-am gustat-o niciodată.
Stăteau pe bancă, la două case mai încolo de casa lor și vorbeau, îi arătase o vânătaie de pe șold pe care o primise cadou de la unul din unchi și ea i-a arătat lui breteaua de la sutien, îl împrumutase de la o fată mai mare de la școală, confirmându-i lui Relu o bănuială pe care el o avea de mult, aceea că școala era un loc minunat, în care se puteau întâmpla lucruri mărețe.
Vorbind cu ochii în pământ, plângând, au văzut un câine uscat cu blana albă jigărită, alergând după o pisică vărgată. Câinele lătra a joacă, dând din coadă. Pisica se oprea din când în când și îl scuipa, dar asta nu părea să-l deranjeze deloc pe câine.
Apoi au auzit: Anaaaa, au venit scrisorile. Apoi a citit într-una din ele că unul dintre băieți își găsise în spatele zidurilor reci o oază de căldură, un bătrân ciudat, dar bun la inimă, un român a cărui fată se însoțise cu un mort, un bărbat fugit după război care s-a oprit la casa ei de fată bătrână și i-a făcut și doi copii și apoi nu a mai plecat.
Poate toate astea erau o coincidență: câinii jigăriți și mirosul de rahat, ploaia fină, aroma iute de cârnați arși, senzația că ești atât de aproape de ceva frumos și totuși nu-l poți atinge, îi poți admira doar forma misterioasă și ai mulțumirea că te poți pierde într-o poveste, mai ales când nu e a ta și ești atât de departe de fiecare element al ei, la fel cum toate astea puteau însemna doar o confirmare a faptului că asta însemna iubirea, toate astea, tot ce trăise până atunci și tot ce nu știa că o să urmeze, momentele de banală prezență și mirosuri neplăcute, momentele în care-și îngăduia să-și lase gândurile s-o poarte cât mai departe de ce trăia în prezent, revenirea, tot timpul revenirea, copilăria interesantă cum spuneau unii, periculoasă cum spuneau alții, copilăria demult trecută, cum simțea ea și copilăria niciodată apusă, cum îi spunea el, toate astea însemnau iubirea, nu faptul că exista o diferență de 10 ani între ea și Sami, că Ana nu îmbrăcase niciodată rochia albă, că plouase în ziua nunții, mai generos decât o făcea acum, că nu aveau copii, încă sau poate niciodată, că Sami începuse să chelească, că Ana nu a fost prima opțiune, că era a doua nevastă, că uneori soacra ei o striga pe numele fostei, dar nu cu răutate și destul de rar, doar când se grăbea, când voia să-i spună repede ceva, până la urmă, după ce ani de zile strigase pe altcineva în aceeași casă, era dreptul ei să mai uite, Mioara, Mioara, Ana, Miorana, Mio-rana, Rana, Ana, cârnații arși, morții uitați, poveștile de după război, scrisorile din închisoare, ploaia, ploaia măruntă și deasă ca o perdea de apă, a doua opțiune și a doua nevastă, toate astea însemnau iubirea.
Pentru că toată lumea știe că iubirea nu te nimerește din prima. Depinde din ce unghi privești.