România unui nou ideal – misiunea sfântă a noilor generații

Mențune la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Eseu”, categoria de vârstă: studenți

Motto: „M-am înhămat la carul cu un ideal cam greu, transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare, însă toate idealurile mari au ele ceva paralizant, nu te lasă să te ocupi de nimicurile acestei vieți.  (Pr. Arsenie Boca)

În 1871, un grup de tineri studenți, mânați de idealul unității în cuget și în simțire, au pornit pe calea cea strâmtă și au organizat cu hotărâre prima Serbare a Românilor de Pretutindeni și primul Congres Studențesc la Mănăstirea Putna, prilej de mare recunoștință pentru apărătorul neînfricat al credinței, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Printre aceștia, tânărul Ciprian Porumbescu, la doar 17 ani, a cântat „Daciei întregi“, iar Eminescu a fost promotorul înflăcărat al mesajului de apel spre unitate. Astăzi, însă, tinerimea română nu mai pare la fel de unită, iar idealurile noilor generații parcă nu mai sunt definite, în contextul intruziunilor ideologice occidentale și a unei îndepărtări generale de dreapta credință.

În prezent, mare parte dintre copiii României nu Îl mai cunosc pe Dumnezeu, educația religioasă lipsind cu desăvârșire în familie, iar la școală de multe ori devenind doar o oarecare formalitate. Majoritatea copiilor țării noastre cresc într-o lume digitalizată, străină de Dumnezeu, o lume a vitezei și a competiției în care, prinzându-se în mrejele plăcerilor sterile, ajung a rămâne fără vlagă și a se pierde în necurăție. Tinerii nu mai visează înalt, precum Eminescu odinioară, și parcă nu mai cred în iubire, tocmai pentru că în sânul familiei n-au cunoscut înaltul și nu L-au aflat pe Dumnezeu, care este Iubirea. Ȋn această eră a vitezei, pare că nici timp nu mai este pentru un pic de tăcere, de sinceritate cu noi înșine, de căutare a sufletului.

Cred că generația studenților de astăzi trebuie să lase deoparte indiferența și resemnarea. Mai întâi, să răsufle măcar puțin în alergătura cea de toate zilele și să privească în sus. Apoi, să se întrebe și să cerceteze. Să-și pună întrebări despre Dumnezeu, despre identitatea noastră ca popor, despre credință, prietenie și iubire. Și să caute răspunsuri atât de mult și cu râvnă, încât să nu rămână vreo întrebare fără lămurire. Să caute răspunsuri la oameni mai înțelepți decât ei înșiși – poate bunici, străbunici, părinți, dascăli, duhovnici și monahi, dar mai ales la Sfinții noștri, de-a căror lucrare vie ne este plin pământul. Îmi pare că e foarte importantă căutarea, pentru oricine, dar mai ales pentru noi, tinerii, pentru că ne aflăm chiar acum la răspântie de drumuri și încă avem puterea de schimbare, iar de la calea pe care alegem acum să o apucăm, foarte greu ne-am mai putea întoarce peste ani, atunci când puterea și entuziasmul probabil ne vor slăbi sub apăsarea timpului și a grijilor vieții. Acum, când avem inima ușoară, vigoare, energie și suntem abia la începutul călătoriei, să ne îngrijim de dorurile și de căutările noastre! Să nu ne lăsăm pierduți în haosul urban al vremurilor, în vuietul care se cheamă media, în neștiință sau într-o superficialitate amară. Să înțelegem că nu ne putem împlini printr-un cult al consumerismului și al plăcerii. Avem nevoie de Dumnezeu, prin El să ne scăpăm de puținătatea sufletului și să ne umplem de Lumină. Doar căutând cu înverșunare spre Dumnezeu, cred că vom dobândi acea tinerețe și „viață fără de moarte“ a sufletului, pentru că ne vom păzi de patimi și, învățând să ne detașăm de propriul Eu, vom primi duhul cel bun cu care să putem sluji curat celor din jurul nostru, fiecare după darurile și înclinațiile sale.

După căutare, ar fi bine ca studenții să ia în brațe și asumarea, o asumare smerită și chibzuită prin care să-L poată mărturisi pe Dumnezeu în lume. Până să înfăptuim însă o reală mărturisire pe placul Lui Dumnezeu, și prin cuvinte, dar mai ales prin felul nostru de a fi și prin faptele noastre, cred că este important ca noi, studenții, să cunoaștem Sfânta Scriptură și să-L avem ca exemplu la tot pasul pe Însuși Iisus Hristos.

Apoi, este necesar să ne aplecăm mai mult asupra trecutului, să fim curioși despre înaintașii noștri, ce valori aveau ei, cu ce se înarmau când plecau la luptă. Identitatea noastră ca popor se leagă strâns de cea a străbunilor noștri, iar noi nu putem crește rămânând în cochilia noastră, a necunoașterii, independenți de ceea ce au construit eroii neamului nostru. Oricât de sus am încerca să țintim, dacă nu vom privi mai întâi în urmă, ne vom pierde ca frunza în vânt, undeva în afara istoriei, în afara poporului.

Din nefericire, tinerii nu mai simt astăzi bucuria unirii românilor în gând și în simțire. În schimb, este mare fascinația în fața culturilor străine și este mare asaltul de idei progresiste promovate masiv în media, iar tendința în rândul tinerilor pare a fi o acceptare totală a acestor idei, indiferent dacă sunt sau nu în acord cu valorile ortodoxe pentru care, secole de-a rândul, s-au luptat strămoșii noștri să le păzească. Consider că misiunea tinerilor este să fie receptivi la ideile noi, dar în același timp să nu își uite misiunea supremă de fii ai lui Dumnezeu, făclii luminoase ale dragostei, care „este binevoitoare“, rabdă îndelung și „nu cade niciodată“, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Această dragoste în Dumnezeu, împreună cu nădejdea și credința, au fost dintotdeauna malul salvator spre care au alergat împreună înaintașii noștri și astfel au rămas uniți în vremuri de pace, dar mai ales în vremuri de primejdie.

Observ că în zilele noastre este susținută, în schimb, ideea unei false spiritualități care funcționează după principiul: „Cred în Dumnezeu, dar nu în Cel din Sfânta Scriptură, și nu am nevoie să merg la biserică“. Astfel de idei maschează, în viziunea mea, poate un fel de răzvrătire împotriva Bisericii, poate un fel de ignoranță sau dezinteres față de cultura și credința străbunilor noștri sau poate doar mândrie născută din marele confort de care am avut parte odată cu dezvoltarea tehnologiei. Consider, în plus, că, din cauza atâtor patimi ale oamenilor, s-a produs de-a lungul timpului o denaturare a conștiinței păcatului, astfel că oamenii nu mai pot distinge binele de rău cu propria conștiință și ajung să cadă în confortabila încredințare că putem fi suficient de buni, de plăcuți Lui Dumnezeu, chiar fără a avea nevoie de învățătura Sfintei Biserici. De aceea îndemna Sfântul Marcu Ascetul: „Să n-ai încredere în propria conștiință până nu vei ajunge la despătimire“. Tendința în rândul noilor generații este de a înlocui credința autentică în Dumnezeu cu încrederea în oameni, în puterea științei sau într-un Dumnezeu pe care singură mintea umană îl creează după cum îi este preferabil, un Dumnezeu impersonal care nu cere aproape nimic de la noi și care, mai mult, este indiferent atunci când ne afundăm în patimi sau rămânem reci și nerecunoscători în fața darurilor Sale. Astfel, nu numai că se pierde unirea dintre oameni, dar se pierde și legătura dintre om și Creatorul său, pentru că omul se lasă guvernat doar de propriile sale principii. Omul își dorește să fie liber de Dumnezeu, dar devine întemnițat de propriile păcate și de patimi, în vreme ce Domnul Hristos, rămas pe undeva în afară, bate la poarta inimii, așteptând întoarcerea oii pierdute.

Pentru ca vocea studențimii române să fie puternică și cu adevărat ziditoare, cred că este necesar și ca studenții să fie uniți și implicați în cadrul unor asociații de nivel național, precum „Asociația Studenților Creștin-Ortodocși Români“. Astfel, alipindu-se de un grup cu propria lui menire, tinerii se pot împrieteni unii cu alții și pot construi lucruri frumoase împreună. Idealul tinerilor, să trăiască, mai degrabă decât a fi trăiți, poate fi atins prin activarea în astfel de asociații. În această epocă a imaginii, a esteticului, tinerii uniți prin credință pot învăța frumosul duhovnicesc prin rugăciune în comuniune, pelerinaje în locuri sfinte sau activități plăcute în aer liber.

„Esența educației stă în cultul eroilor și al sfinților“, spunea cândva Nichifor Crainic. Astăzi, însă, copiii României nu mai au parte de acest tip de educație autentică, înrădăcinată în duhul tradiției, ci de o educație tehnicizată, care urmărește eficiența și bifarea unor criterii tehnice prin transmiterea unei cantități de informație. Precum susține și domnul profesor Daniel Lemeni în studiile sale, această supraîncărcare informațională intervine ca o piedică în cultivarea experiențelor lăuntrice care formează caractere cu adevărat puternice. Fiecare persoană are nevoie de o educație a vieții lăuntrice prin care să-și poată unifica toate puterile sufletești și să poată ajunge la starea de trezvie în care simte prezența Lui Dumnezeu și își vede neputințele. La acest tip de educație consider că se poate ajunge doar prin prezența vie a unui dascăl, a unui model de viață care nu transmite doar informații, ci și convingeri ce întăresc inima.

Cred că oricât de multe neajunsuri ar avea țara noastră, cu instituțiile sale, și oricât de multă mișelie am avea în cetate, chemarea tinerilor nu este nici să fugă din țară, dezbinându-se cu totul de popor, nici să se manifeste ofensiv sau cu dispreț, ci, cu dragostea lor și cu entuziasmul specific vârstei, să lupte, fiecare după putința sa, pentru prosperitatea țării și unitatea spirituală a poporului. Să ne amintim de Moise, care, „când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă dulceața cea trecătoare a păcatului“ (Evrei 11:24-25). Este esențial ca mai ales noi, tinerii, să ȊL purtăm pe Dumnezeu cu noi în tot ceea ce facem, iar atunci când vom pleca peste hotare, să ne continuăm misiunea de mărturisire și să creăm României o imagine frumoasă, fiind cât mai buni în ceea ce facem. Să avem curajul și înțelepciunea de a ne exprima atunci când este necesar, pentru că vocea noastră contează și, chiar dacă nu va schimba lumea, cu siguranță va avea, cândva, o însemnătate. Va avea însemnătate pentru că mai important este, poate, traseul în sine, duhul cu care realizăm ceva, decât rezultatul final.

Este nevoie de curaj, mai ales în contextul actual, în care darul vieții parcă nu mai este prețuit și conștientizat suficient, iar în țara noastră guvernează cultura toxică a avortului, care, de-a lungul anilor, a reușit să ucidă o întreagă Românie de copii inocenți. Consider că este o chemare a tinerilor să manifeste dragoste față de grupurile vulnerabile din societate: femei în criză de sarcină, persoane cu dizabilități, bătrâni, copii. Să-i respectăm, să-i ascultăm și să-i cinstim pe bătrânii noștri, slujindu-le cu răbdare atunci când neputința îi copleșește. Ȋn plus, dacă, în Occident, tradițiile poate că s-au uitat demult, noi să păstrăm bogăția de tradiții ale poporului nostru și să ne bucurăm de ele. Tinerii ar putea, în acest sens, să se unească într-un proiect de reînsuflețire a satului românesc tradițional, care pare a se pierde într-o digitalizare dusă la extrem. Mutându-se la sat, unde „s-a născut veșnicia“, întemeindu-și acolo familii și reînviind obiceiurile sănătoase ale străbunilor noștri, tinerii români s-ar apropia de simplitate, implicit de Dumnezeu, și s-ar împotrivi curentului de sedentarism, adică de mare confort duhovnicesc instalat odată cu tehnicizarea lumii, pentru că asceza duhovnicească se cuvine să fie continuă și se poate dobândi numai cu osteneală, acea osteneală consecventă care disciplinează și formează Oameni.

Ȋn încheiere, cred cu tărie că noi, generația tânără, trebuie să aducem prinos de recunoștință tuturor binefăcătorilor noștri înaintași, și cu evlavie să mulțumim Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, care a zidit mănăstire la Războieni, chiar pe osemintele eroilor ostași ce s-au săvârșit pe acele meleaguri și în a cărui dragă Mănăstire Putna pășim astăzi ca într-un Rai demult visat. Să ne amintim că misiunea noastră sfântă este ca, prin dragoste, credință și nădejde, să fim un singur suflet, să atingem acea unire despre care Prorocul David spunea: „Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună! Aceasta este ca roua Ermonului, ce se coboară pe munții Sionului, că unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac“ (Psalmul 132). Să nu mai gravităm în jurul nimicniciei și să purcedem, deci, în căutarea noastră, intrând pe poarta cea strâmtă, pe care au intrat și eroii neamului nostru. Și, oricum se va întâmpla, să avem credință că mărturia ne va fi tămâie bine înmiresmată în fața Lui Dumnezeu și a Sfinților care veghează din ceruri.