Maria-Corina Dimitriu

Cele trei credințe

Mențiune la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Eseuri”, categoria de vârstă: liceeni

Dacă privim spre ceea ce a însemnat istoria României de-a lungul timpului, observăm că actul care a dat sens devenirii noastre ca neam a fost întotdeauna credința: credința nestrămutată în iubirea și în dreptatea lui Dumnezeu, credința în idealul național, credința în frumusețea și moralitatea din oameni, credința în libertate, credința în demnitate… Iar în acest context, este de la sine înțeles că un singur temei ne mai poate prefigura un viitor peren și viabil: credința.

Translând problema în perimetrul tinereții, consider că forța de care avem nevoie spre a persista în istoria pe care ne-o dorim vine din capacitatea de a ne asuma idealurile. În sufletul nostru se nasc necontenit visuri și speranțe, suntem la o vârstă a înfăptuirii, a aspirațiilor, a dorului de înălțimi, a vibrației creatoare. Vrem să ne implicăm, să luptăm pentru ceea ce ne motivează și ne inspiră. Însă toată această plenitudine interioară se confruntă cu o realitate rigidă, cu o societate ce tinde din ce în ce mai mult să ne uniformizeze, astfel că ajungem să renunțăm prea des la incandescența pe care o purtăm în noi. Ne trebuie, și aici, o formă de credință: credința în legitimitatea, în măreția și în puterea tinereții din noi. Pentru că adevăratele realizări iau naștere doar acolo unde visul și voința de a-l îndeplini se confirmă reciproc în spațiul credinței.

În provocarea de a găsi resursele sufletești de fermitate, indispensabile unei asemenea asumări, un posibil punct de plecare ar putea fi reprezentat de ceea ce Nicolae Steinhardt definea drept „dialectica dintre credință și necredință”. Atunci când teama de a înfrunta realitatea pare a deveni decisivă, atunci când noi înșine devenim eretici în raport cu propriile forțe, un „cred, Doamne, ajută necredinței mele!”, rostit în șoaptă, înainte de culcare sau murmurat la capătul rugăciunii de dimineață ne poate readuce în viață sensul după care tânjim. Nu ducem lipsă de ispite, dar există ceva mai puternic: smerenia de a ne recunoaște vulnerabilitatea. E greu, extrem de greu, să dobândim curajul de a-i oferi lui Hristos neputințele noastre, însă după ce reușim acest lucru, realizăm că ele își regăsesc, dintr-odată, corespondentul de lumină, că se orânduiesc calm, senin, în jurul unui unic punct ce ni se descoperă ca vocație. Iar aflați în fața acestei vocații revelate, ne mai rămâne doar să o purtăm în suflet cu bucurie, să o facem să rodească întru mântuire, cu conștiința rolului ei indispensabil în istorie și a responsabilității pe care o avem față de ea. Așa cum afirma Gabriel Liiceanu, „dăruitul și dăruitorul sunt legați între ei prin dar”. În cazul vocației, darul vine de Sus, iar, abia ridicându-ne la înălțimea acestuia, intrăm în comuniune cu scânteia divină din noi.

Nu în lucruri lumești trebuie să aibă, tânărul, credință, ci în această scânteie divină hărăzită numai lui, în privilegiul de a purta în suflet o reflexie a Chipului Lui Dumnezeu, prin prisma căreia imposibilul devine posibil. Începem de la necredința rugătoare. Ne lăsăm pașii în voia lui Hristos. Urmăm drumul cu smerenie. Iar, în final, descoperim buna poziționare față de timp, față de semeni și față de sine. Istoria este, în fond, comuniunea vocațiilor tuturor celor care o scriu. Și cum să nu fie istoria binecuvântată când la ea contribuie tineri animați de idealuri nutrite în rugăciune și de dorința de a le îndeplini întru Hristos?

Avem, apoi, nevoie de credința în rostul de a înfrunta timpurile ce ni s-au hărăzit, de certitudinea că se mai poate trăi în lume. Nu despre o umanitate ideală vorbea Hristos în Noul Testament, nu unei societăți lipsite de păcat i se adresa. Cuvintele Mântuitorului au fost despre fiecare dintre noi, cu neputințele și josniciile noastre, cu ispitele de fiecare zi. Dacă generația noastră trăiește aceste vremuri de incertitudine și dezorientare valorică, e tocmai pentru că Dumnezeu a pus în noi și puterea de a le rezista, pentru că a știut, cu o siguranță pe care doar plasarea în divin o poate da, că numai în astfel de circumstanțe ne putem realiza pe deplin în calitatea noastră de creștini demni și verticali.

Așa e omul construit: doar ceea ce ascultă stând în genunchi îl face să aibă fermitate când se ridică în picioare. Realitatea ne pune astăzi, în genunchi, în vederea eliberării noastre viitoare, iar datoria noastră este să credem, până la final și din toată ființa, în frumusețea capătului de drum. Pentru că acest capăt de drum pământesc e piatră de hotar pentru un nou drum, infinit, înspre Împărăția Cerurilor. Nu trăim o istorie grea, ci trăim exact istoria de care avem nevoie pentru a ne mântui. Și trăim istoria pe care o putem mântui.

Odată ce ne asumăm vremurile pe care le străbatem drept cadru predilect edificării noastre sufletești, începem să înțelegem că purtăm o răspundere pe axa timpului și a valorilor, răspundere pe care o putem privi pe două paliere.

Pe de o parte, suntem răspunzători față de cei care au fost înaintea noastră în lume și care s-au sacrificat pentru libertatea pe care o avem astăzi. Bunicii și străbunicii noștri nu au murit pe front pentru ca noi să ne supunem unei false democrații, ci pentru a trăi într-o Românie demnă, în care alegerile noastre să conteze. Martirii din temnițele comuniste nu și-au dat viața pentru surogate de patriotism, ci pentru un ideal de neam puternic întru Hristos. Au avut credință în izbândă. Au avut credință în noi. Suntem visul împlinit al ostașilor care nu au mai prins vremurile pentru a se bucura de libertate, dar cărora le-a fost suficient să știe că vor trăi această libertate prin urmași. E timpul să vorbim mai mult despre cei al căror glas pământesc s-a stins, să devenim ecoul cântecului lor din cer. Să îi cinstim prin vorbe și rugăciuni, dar mai ales prin continuarea luptei pe care ei au început-o. Tinerii de astăzi sunt chemați să ducă mai departe o poveste despre iubire și dăruire, o poveste care s-a scris mai întâi cu sânge, spre a se adeveri ulterior ca lumină.

Pe de altă parte, simplul fapt de a trăi în istorie ne plasează sub semnul unei răspunderi față de cei ce vor veni. Viața noastră nu ar fi fost la fel în absența oamenilor deosebiți pe care i-am întâlnit, care au contribuit prin ce au avut mai bun la devenirea noastră, care ne-au fost exemplu, inspirație și reper de conduită. Ca tineri, trebuie să învățăm să ne vedem deopotrivă prezentul și finalitățile, să conștientizăm că vom fi, cândva, modelul unei noi generații tinere. Să devenim părinți capabili să își înțeleagă copiii, pentru că nu au uitat să fie ca ei în puritate și gingășie, iar, apoi, bunici senini și înțelepți, cu sufletul plin de vibrația unei eterne primăveri. Și mai e ceva: avem răspunderea de a fi curajoși, spre a da mai departe o țară în care să nu mai existe loc decât pentru dragoste. Istoria e dragostea celui ce pleacă pentru cel ce va veni.

De aici ne vine cea de-a treia credință, totalizantă, revigorantă, poate cea mai importantă într-o lume în care distanțarea pare a fi devenit literă de lege: credința în iubire. Dumnezeu ne-a iubit infinit în clipa în care ne-a oferit, fiecăruia, o vocație și un ideal, o lumină și un sens, un spațiu și un timp în care să ne mântuim. Privite prin această iubire, viețile, uneori constrânse de orizontala societății, ni se deschid pe verticală, iar în suflet ne încolțește speranța, laolaltă cu certitudinea că, indiferent de drum, vom merge mai departe cu fruntea sus. E ceea ce au făcut strămoșii noștri, cu rugăciunea în gând și crucea în piept, arătându-ne că istoria poate învinge o făptură care se bizuie pe forțe pământești, nu însă și un tânăr ce știe că poartă în suflet dorul de veșnicie și în minte chipul Lui Dumnezeu, revelat prin iubire.

În raza de lumină a acestei iubiri, crește, la rândul ei, iubirea pentru semeni, iar prin iubirea pentru semeni accedem la dorința de unitate, care reprezintă, în fond, premisa rezistenței unui popor. În iubire, ne învățăm unii pe ceilalți nemurirea și învățăm unii despre ceilalți că suntem veșnici. Ne dăm seama că, uneori, nevoința înseamnă și să te birui pe tine pentru a te dărui celor care au nevoie și pentru a ridica suferința lor la înălțimea unei comuniuni întru mântuire. Cuvintele rostite din suflet au putere, curajul pe care îl poate da o strângere de mână sau o privire încrezătoare e impresionant. Avem un sens al nostru în lume în aceeași măsură în care avem un sens în viețile tuturor celor pe care îi întâlnim. Totodată, când fiecare pas capătă semnificație, când idealurile converg, când teama se risipește, apropierea dintre oameni se transformă în apropiere comună de Dumnezeu, iar eforturile noastre devin dintr-odată roditoare.

Marile realizări pe axa istoriei au fost dintotdeauna reflexul unei unități care s-a cristalizat între suflete înainte de a fi validată de acte oficiale. E cazul Unirii înfăptuite de Mihai Viteazul la 1600, al celei lui Alexandru Ioan Cuza din 24 Ianuarie 1859, al Marii Uniri din 1918. Procesul a pornit de fiecare dată din interior, de la oamenii ce au știut să vadă în cei din jur semeni, nu dușmani. Doar în acest fel, inima accede la iubire infinită și revarsă această iubire în lume, iar granițele se estompează, devin singurul lucru imposibil într-un spațiu deschis spre posibilități infinite.

A spune că trăim timpuri grele, contradictorii, la care nu știm cum să ne mai raportăm e deja un clișeu. Tot ceea ce ni se întâmplă vine de Sus. Totul are un rost divin în configurația lumii. Capitolul 3 din Ecclesiast lămurește lucrurile mai bine: „Vreme este să te naști și vreme să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să rănești și vreme să tămăduiești; vreme este să dărâmi și vreme să zidești. Vreme este să plângi și vreme să râzi; vreme este să jelești și vreme să dănțuiești. Vreme este să arunci pietre și vreme să le strângi”.

Dacă există ceva cert e că vremurile de acum sunt ale noastre. Sunt timpul ce ni s-a dat spre a ne asuma istoria în vederea redării unei demnități uneori uitate, dar niciodată pierdute, a neamului românesc. Iar pentru asta nu avem nevoie de puteri supraomenești, de foc sau de sabie. Avem nevoie doar de trei credințe: credința în tinerețea cu care am fost binecuvântați și în forța ei ziditoare întru Hristos, credința în spațiul și timpul mântuirii noastre, credința în iubirea infinită a lui Dumnezeu și în semințele de iubire sădite în noi. Avem nevoie de credință.

a
Social