Pământ cu rădăcini în cer

Mențiune la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: 22-35 de ani

I.

Soarele învăluia într-o lumină văratică, strălucitoare, plaiurile Moldovei. Moșnegești era un sat de răzeși așezat aproape de hotare, în calea neîncetatelor năvăliri de neamuri neliniștite. De aici erau cinci dealuri depărtare până la drumul mare pe care trec cărăușii, neguțătorii și solii domnești. Cărarea prăfuită și îngustă, care se desprinde de drumul mare, șerpuiește printre colibe pricăjite, străjuite de arbori care sfidează cerul cu trunchiurile lor bătrâne și drepte, până în fața bisericuței din vârful dealului. Alături se află și căsuța popii Pavel, un bătrânel ușor adus de spate, cu barba căruntă și mâinile crăpate, și crăpăturile umplute cu țărână. El era de loc din alt sat, Străbunești, sat mare și bogat, aflat în inima țării, pe o vale mănoasă, înconjurată de codri falnici de nepătruns. Rămăsese orfan de mic și, ca unul ce își făcea mereu veacul prin ograda bisericii, fusese dat pe cheltuiala satului la seminarul de pe lângă Mănăstirea Gălbioara, ce era în apropiere, pentru a-i fi urmaș la altar preotului din sat. Se străduia cu multă osteneală să învețe tipicul slujbelor și îndeplinea cu sfințenie tot ce poruncea starețul mănăstirii. Dar limba sa nu îl ajuta, oricât se sârguia el: se împleticea mereu și se împiedica de dinți, de parcă aceștia ar fi fost niște pietre. Așa fusese de mic, dar oamenii din sat se obișnuiseră cu el și îl înțelegeau bine. Pe deasupra, vocea sa slabă se frângea când încerca să cânte cu putere „Doamne miluiește” și alte cântări. Se mâhnea mult din pricina asta, întrebându-se deseori cu lacrimi dacă nu cumva toate acestea îi veneau din nevrednicia sa de a sluji în biserica Lui Dumnezeu. Nu știa însă ce altceva ar putea face în viața lui pentru a-și câștiga pâinea, așa că își gândi un mecanism prin care să-și țină în frâu împleticirea limbii: la predică rostea propoziții scurte, nu fraze lungi, și folosea mereu cuvinte simple, pentru a nu-i da timp limbii să se împleticească. Iar la slujbă rostea cuvintele foarte rar, pregătindu-le în minte, și răsuflând bine înainte de a le spune, și astfel termină cu bine seminarul.

În apropiere de Străbunești, în alt sat, locuia boierul Panciulea, al cărui nepot era și el la seminar, în aceeași vreme cu Pavel. Boierul se gândea că Străbunești ar fi un loc bun unde să se așeze nepotul său, mai zburdalnic din fire. „Dar, odată pus în fruntea unui sat așa mare și frumos precum Străbunești, nu ar avea încotro și îi va veni mintea la cap; și în plus, ce păcat ar fi să stea feciorul undeva departe de casă și să nu aibă la cine cere sfat și cine să îl ajute să își rânduiască gospodăria, nu-i așa? Drept am gândit”.

Astfel își spuse boierul și se interesă cum stau lucrurile. Aflând de Pavel cel bâlbâit, pe care îl așteptau sătenii să se întoarcă în sat, îl chemă la el și îi arătă că nu se cuvenea ca într-un sat așa mare, precum Străbunești, în care adesea înnopta voievodul în drumurile sale, să fie un preot bâlbâit. Dar el, boierul, își dorea mult să îl ajute și îi spunea aceste lucruri spre binele lui, spre a nu se face de râs în fața voievodului. Iată, el știa un sat frumos de răzeși, numit Moșnegești, aflat undeva mai spre marginea țării și ar putea mijloci ca el să fie preot acolo. Copleșit de recunoștință, Pavel sărută mâna boierului și de atunci nu uita în nicio seară să se roage Bunului Dumnezeu și Măicuții Sfinte pentru boierul Panciulea, binefăcătorul său, care avusese grijă de el, găsindu-i loc ca preot în acest sat de la marginea lumii moldovene. Aici, în Moșnegești, vremea trecea ca o apă ce s-ar scurge lin între malurile sale unduite și înverzite, dacă nu ar bate deasupra ei vânturi potrivnice din toate marginile orizonturilor, ridicând și învolburând valuri înainte și înapoi. Soția îi murise acum mai mulți ani, când năvălise un puhoi de turci care  răpiseră și pe copilașul său de opt ani, Ionică. De atunci nu mai știa nimic de el, nici că e viu, nici că ar fi murit, dar îl pomenea în continuare pe pomelnicul celor vii, unde îi însemnase conștiincios pe toți sătenii, alături de boierul Panciulea și de țăranii din satul său de baștină, Străbunești (chiar dacă nici de aceștia nu mai știa nimic).

Era sâmbătă spre seară. Pe cărarea dinspre drumul mare soseau călări doi oameni falnici, îmbrăcați în haine bogat împodobite. Părintele Pavel îi aștepta, căci sosirea lor îi fusese anunțată mai dinainte. Erau doi neguțători europeni de la Apus, aflați în căutarea unei noi rute comerciale, și care urmau să se întâlnească cu Măria Sa Ștefan Vodă. Pe aici nu erau hanuri, de aceea ei trebuiau să înnopteze la popa Pavel, mai ales că acesta și înțelegea graiul latinesc.

Iscoadele lui Ștefan anunțaseră că o oaste turcească se îndrepta spre hotarele Moldovei și  peste câteva zile avea să ajungă în aceste locuri. Ștefan și oamenii săi urmau să sosească aici mâine seară, dar țăranii acestor plaiuri erau oricum pregătiți. Știau cu toții cărarea ascunsă care ducea prin codrii adânci spre munții cu vârfuri albastre, profilate departe în zare. O mână  de flăcăi voinici erau desemnați dinainte să plece cu bătrânii, femeile, copiii și animalele spre adăpostul munților, iar toți ceilalți țărani rămași se alăturau oștirii  voievodului.

Părintele Pavel îi întâmpină pe cei doi și le puse înainte o pâine cu coajă aurie și doi pești din râu, cu verdețuri din grădină. Apoi șezură la umbra nucului bătrân din fața bisericuței de lemn a satului. Negustorii începură să îi povestească popii Pavel despre orașul lor mândru de la Apus, care era o republică a cetățenilor ei, plină de palate impunătoare din piatră și minunate opere de artă. Bătrânul Pavel asculta cu ochi măriți de uimire, în timp ce împletea o funie de usturoi. Ce minunății mai povesteau și oamenii aceștia! Peste vârfurile dealurilor din depărtare, soarele își apunea lumina sa, tivind cu aur marginile norilor de sus și ale codrilor de jos, umplând cerul înserării de nesecate irizări și nuanțe de albastru, galben, violet, roșu… Popa Pavel uită să mai asculte, privind splendoarea despărțirii soarelui de plai. Oare ce operă de artă, creată de mână omenească, ar putea copleși vreodată spectacolul cerului, atât de măreț și desăvârșit în fiecare zi, niciodată același? Dar nu grăi nimic; fără îndoială, niște oameni așa slăviți și învățați știau deja aceasta.

II.

A doua zi dimineață, duminică, toată suflarea satului era prezentă la Sfânta Liturghie, în straie de sărbătoare. Părintele Pavel, îmbrăcat în veșminte frumos brodate de mâinile femeilor din sat, rostea rar și cu multă atenție cererile poporului către Dumnezeu, iar biserica întreagă dădea răspunsurile. Negustorii apuseni stăteau într-un colț privind cu milă bietele icoane înnegrite de vreme de pe pereții văruiți. Cuvintele Evangheliei răsunau în aerul îmbălsămat de mireasma florilor de vară: „Amin, amin zic vouă: cela ce nu intră prin ușă în ocolul oilor, ci sare pe aiurea, acela fur este și tâlhar. Iar cela ce intră prin ușă, păstor este al oilor […]  și oile îi urmează lui, că știu glasul lui. Iar celui străin nu vor urma, ci vor fugi de el, că nu știu glasul străinilor. […] Eu sunt Ușa; prin Mine de va intra cineva, se va mântui”. Deodată buciumul sună a jale și spaimă. O sudoare rece acoperi fruntea preotului și a sătenilor. Cum oare? Doar iscoadele spuseseră că oastea turcească va ajunge în aceste locuri peste câteva zile…

Popa Pavel nu era un om curajos, ba chiar de mic se ferea de jocurile și trântele celor de seama sa, care îl numeau laș și fricos. Dar nu putea să lase Sfânta Liturghie începută și neîncheiată. Știa acest lucru de demult, de copil îi spusese preotul din satul său. Flăcăii desemnați, femeile și copiii ieșiră în liniște, dar bătrânii rămaseră pe loc. Nu doreau să fie o povară. Preotul continuă rostirea ecteniilor cu glas sugrumat. Ar fi dorit să le spună mai repede, dar nu putea; în grabă limba i s-ar fi împleticit și vorba sa ar fi devenit o mormăială încâlcită, iar Bunul Dumnezeu nu ar mai fi putut înțelege din ea ruga poporului. Sătenii nu mai cântau răspunsurile, ci doar le rosteau grăbit, în ritmul bătăilor inimii speriate. Pe coama dealurilor se ivi o ceată de ieniceri înarmați până-n dinți. O mână de țărani nu aveau nicio șansă în fața lor, era clar. Negustorii apuseni își blestemară orgoliul care îi împiedicase să plece cu femeile și copiii și se urcară în podul bisericii, trăgând scara după ei. „Cum să te poți numi erou dacă nu va ști nimeni cum ai murit în luptă?” Sătenii adunară icoanele de pe pereți, le înghesuiră pe masa din altar, făcând cerc în jurul acesteia și al preotului și continuară slujba. Oștenii înarmați năvăliră în biserică  cu săbiile scoase. Nu mai era timp… Părintele Pavel se repezi să înghită Trupul și Sângele Domnului din potir, dar o sabie îi reteză mâna dreaptă. Ah, mâna aceea crăpată și plină de țărână… Mii de imagini și miresme, despre care nu știa că mai erau încă în inima sa, năvăliră în mintea tânărului oștean. Întorcându-și privirea spre dreapta, ochii popii Pavel se umplură de lacrimi fierbinți de bucurie:

− Ionică, dragul tatii, știam eu că tu trăiești!

O sabie înfiptă în spate îi curmă vocea și se prăvăli la pământ. Zece ani trecuți parcă trecură înapoi, pe când Ionică era băiat de altar și păzea să nu se stingă candelele și fumul din cădelniță… Nu mai era căpitan de ieniceri, ci singurul om botezat creștin de aici. Înghiți Trupul și Sângele Domnului din potir și cu, sabia din mână, îndepărtă pe cei care voiau să atingă sfintele vase și icoane. Buimăciți, oștenii din pluton, după ce îl străpunseră cu armele, plecară în grabă, plănuind să spună mai-marilor lor că tânărul căpitan împreună cu care fuseseră trimiși în recunoaștere, cel atât de învățat și cu un viitor militar așa de strălucit, căzuse răpus în lupta cu moldovenii. Popa Pavel încheie Sfânta Liturghie, binecuvântând cu glas limpede și clar satul care rămânea din ce în ce mai mic, acolo jos:

− Binecuvântarea Domnului peste voi toți cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.

Iar corul îngerilor înveșmântați în luminoase straie, printre care se iveau ițarii și poalele lungi ale sătenilor, răspunse:

− Amin!…

III.

După ce se așternu liniștea, negustorii apuseni coborâră din pod și se apropiară de tânărul ienicer, ce zăcea în agonie pe podeaua de lut a bisericii. Cu ultimele puteri, acesta le dezvălui secretul pozițiilor oștirii turcești. Îl întrebară cum îl cheamă și cine este, dar  Ionică se temu să risipească ultimele cuvinte pe ceva lipsit de importanță; el dorea doar să asigure izbânda moldovenilor.

Plin de fericire și mai că țopăind de bucurie, îngerul păzitor îl apucă pe Ionică de braț și îl trase în cer. „Nici nu îmi puteam închipui o mai bună și repede întorsătură a lucrurilor”, își zicea el. „Știam eu că dacă ne întoarcem pe plaiul românesc, viața omului meu se va scurge din nou în matca cea bună”.

Găsind doi cai în satul părăsit, negustorii plecară în direcția opusă taberei otomane și, peste câteva ceasuri, ajunseră la oastea moldoveană. Ștefan Vodă și boierii ședeau la sfat, încercând să înțeleagă de ce oastea turcească se poziționase așa de neobișnuit. Negustorii se convinseseră deja că pe aceste locuri chinuite nu poate fi niciun vad comercial, dar merseră la Ștefan și îi dezvăluiră secretul pozițiilor militare atipice ale turcilor. Nu se mai osteniră să menționeze că aflaseră acest lucru de la tânărul acela, turc, moldovean, ce o fi fost el; oricum era mort și nici nu știau cum îl cheamă. Plimbându-se prin tabără, în răcoarea înserării, se întâlniră cu preotul oștirii, popa Vrăbiuță, un moșneag înalt ca bradul, cu o voce puternică, de îți vibra pământul sub picioare dacă se întâmpla să fii în preajmă când vorbea el. Îi povestiră toate cele despre popa Pavel și sătenii Moșnegeștilor. Popa Vrăbiuță își luă epitrahilul și cartea, făcând semn unor flăcăi să meargă să îi îngroape creștinește pe cei adormiți. Negustorii se uitară uimiți la pregătirile lor modeste:

− Păi ce faceți? Oamenii aceștia au murit apărând cele sfinte; sunt niște martiri. Luați un corp de oaste, să le faceți o înmormântare de onoare.

Popa Vrăbiuță se uită uimit la ei. „Hmm, oamenii aceștia așa de viteji și înțelepți, care au reușit să scape cu viață din atacul dușman și care pe deasupra au dezlegat cu mintea lor secretul pozițiilor otomane numai văzându-le, cum de pun această întrebare? Pesemne la ei acasă nu se face Sfânta Liturghie”. Își drese glasul, făcând să tremure vârful căciulilor celor din preajmă:

− Păi nu se putea să lase Sfânta Liturghie începută și nesfârșită.

„Se vede treaba că nu ne putem înțelege cu neștiutorul acesta”, își spuseră negustorii și se îndreptară din nou către cortul lui Ștefan. Acesta tocmai se pregătea să încalece. Pleca în recunoaștere spre tabăra inamică, la adăpostul nopții ce se așternea ușor peste câmpiile cântate  și legănate de noapte-bună de greieri veseli și lipsiți de griji. Negustorii îi reamintiră lui Vodă că trebuia să purceadă la adăugarea unor noi mucenici în calendar. Ștefan se uită și el mirat la ei. „Și unde am avea loc să îi punem în calendar pe aceștia și pe toți cei asemenea lor?” își spuse el.

− Îi va slăvi Dumnezeu în ceruri, le răspunse negustorilor, și își struni brusc calul, plecând în galop.

Aerul fâșâind pe la urechi îi uscă două lacrimi mari, ce se scurseseră pe obraji…

− N-ai ce discuta cu barbarii  aceștia, concluzionară negustorii. Nu știu să își aprecieze oamenii mari, de aceea sunt un popor mic și slab.

Ștefan călărea iute spre tabăra dușmană, cugetând cu amărăciune la sătenii care muriseră. În spatele lui, îngerul său păzitor se ținea de mantia-i fluturândă, căci era cu adevărat tare obosit. „Omul meu aleargă neînfricat în toate primejdiile, dar eu sunt unul singur în apărarea lui. Iată, acum călărește singur spre tabăra dușmană, căci din prea multa-i dragoste, uită să se mai teamă… Mulțumesc Bunului Dumnezeu că după ce îl voi duce în cer pe Ștefan, mi-a făgăduit un răgaz de odihnă ceva mai lung. Și nădăjduiesc ca Mihai, pe care a zis Stăpânul că mi-l va da apoi în grijă, să fie un poet, șezând liniștit acolo pe plaiul Botoșanilor, cu pana în mână, să potrivească versuri, fără a se primejdui și el în nenumăratele lupte ale neamului său”.

„Oh, dacă aș fi reușit să ajung mai devreme cu oastea”, se frământa Ștefan. „Dar nu, n-ai ce face. În acest colț de lume, unde se întâlnesc și se sparg toate vânturile, noi nu ne putem permite să fim mari și puternici. Aici numai Unul Dumnezeu poate să fie așa. Noi nu avem decât o șansă de supraviețuire în fața sorții: smerenia. Căci ori te smerești tu, ori te smerește ea”. Și Ștefan își struni calul să meargă în trap ușor și lin, căci pe aceste plaiuri românești, binecuvântate de Dumnezeu și năpăstuite de oameni, nu știi niciodată când calci peste oasele vreunui martir neștiut.