Firul descusut

Premiul al II-lea la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: studenți

Cu puțin timp după susținerea examenului de Bacalaureat, un tânăr, mulțumit că nu trebuie să-şi mai bată capul cu învățatul, se aşază pe o bancă undeva în centrul Sucevei şi, ca de fiecare dată când se plictiseşte, se hotărăşte să-şi deschidă telefonul, dar fără a avea un scop precis. Surprinzător, atenția băiatului se îndreaptă spre un mesaj trimis de mai multe zile de către un părinte, paroh al unei mici biserici dintr-o comună apropiată, mesaj care conține link-ul spre un articol intitulat „Serbare Putna 150” şi pe care tânărul începe să-l citească. Acesta reuşeşte să rămână captivat de articol până la finalizarea lecturării acestuia, moment în care aude următoarele cuvinte:

− Salut! Chiar mă întrebam dacă o să ne întâlnim!

Vorbele îi aparțin unei fete înalte, slăbuțe, ce poartă ochelari şi căreia tânărul i se adresează nedumerit:

− Salut…

Fata, întinzându-i mâna, îi explică:

− Sunt Anastasia. Părinții tăi sunt naşii mei de botez, dar noi nu n-am avut ocazia să ne vedem prea des. Te-am recunoscut cu ajutorul pozelor de la cursul festiv: felicitări! dar… am înțeles că… vrei să pleci în străinătate?

− O! Încântat de cunoştință!? Ia un loc lângă mine! şi îi face loc pe bancă. Da… Cum să-ți zic? M-am hotărât să fac facultatea în Olanda, am fost deja admis şi când mă gândesc la ce îmi oferă România îmi dau seama că nu am la ce să mă gândesc prea mult.

Fata îşi mută privirea de la ochii băiatului, părând că a înțeles ce vrea să spună acesta şi, schimbând subiectul, zice:

− Am văzut că citeai ceva înainte să vin eu. N-ai vrea să ne plimbăm puțin şi să-mi povesteşti şi mie?

Tânărul, puțin cam surprins de întrebare, se gândeşte o clipă şi, cu o uşoară ezitare în voce, răspunde:

− Hai!

Cei doi se ridică de pe bancă şi, mergând pe lângă biserica ,,Sfânta Înviere”, pătrund în micul petic de pădure din centrul oraşului.

După ce băiatul îi explică Anastasiei ce a înțeles despre idealul fixat în 1871 şi despre ce a mai reținut din respectivul articol, fata îi spune:

− Îți poți imagina situația românilor înainte de Unire? Aceiaşi oameni, aceeaşi limbă, aceiaşi strămoşi, doar că ,,izolați” unii de alții în voievodate. Indivizi cu tradiții şi obiceiuri atât de asemănătoare: ştiau să înnobileze ființa omenească prin costumele populare cusute cu multă răbdare, se închinau şi aduceau slavă Aceluiaşi Dumnezeu, cinstind sărbătorile şi pregătindu-se pentru acestea cum ştiau mai bine, ca, de exemplu, încodeiau ouă şi multe altele asemenea…

Şi, oprindu-se din a merge, fata se uită printre crengile copacilor şi continuă cu amărăciune:

− Câte tradiții şi obiceiuri s-au pierdut în timp… şi câte sunt pe cale să se piardă…

Băiatul, vrând să întrerupă momentul de tăcere, zice:

− Doar nu mai stă nimeni în zilele astea să picteze ouă cu bețişoarele.

− Chişițe se numesc bețisoarele de care vorbeşti! spune Anastasia trezită, parcă, dintr-un vis nostalgic. Dar, totuşi, unele tradiții nu vor dispărea niciodată, legându-ne de trecut şi între noi, cei care le păstrăm! zice ea, revenind la meditația anterioară. Apoi, întorcându-se spre partenerul de discuție, îi spune: Şi te întreb eu pe tine acum: în Olanda, cine o să-ți mai dea mărțisor? Unde o să găseşti pe 9 martie mucenici cu miere şi nucă? Sau cu cine o să ciocneşti ouă roşii de Paşte? Și, neprimind niciun răspuns de la băiatul care pare pierdut, începe să meargă şi îi spune acestuia: Hai să ne continuăm plimbarea!

La ieşirea din pădure, pe cei doi îi aşteaptă un lan imens de grâu aproape copt. Anastasia, fără să mai zică ceva, începe să meargă printre spice, trecând cu vârful degetelor pe deaspura lor.

− Ai citit Ion? întreabă ea fără să-şi întoarcă privirea spre băiatul care a rămas la intrarea în lan.

− Ce ai spus? strigă tânărul care începe să fugă spre fată.

− Ion, Liviu Rebreanu, 1920?

Flăcăul, apropiindu-se de Anastasia, exclamă:

− A! Evident că ştiu!

− Atunci, probabil ştii că scena sărutării pământului este inspirată din realitate: „Am zărit un țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare. Deodată, s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică”. Imaginează-ți: Moldova, Țara Românească, Transilvania… Acelaşi pământ care nu se oprea la granițele dintre acestea, trecea peste frontiere şi unea românii de pretutindeni care-l munceau cu atâta satisfacție…

Tânărul cu un ton uşor ironic:

− Cred că o să mă fac agricultor!

− Este suficient să stai pe pământul în care îți sunt fixate rădăcinile ca să păstrezi legătura cu acesta şi cu toţi semenii tăi. Şi, întorcându-se la citatul autorului, fata continuă: ca pe o ibovnică… țăranii chiar iubeau pământul…

Tânărul se opreşte un moment şi, conştient, parcă, de gravitatea cuvintelor, repetă:

− Îl iubeau…

După care, cei doi îşi continuă plimbarea. Ieşind din lan şi mergând pe lângă pădure, ajung la Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel Mare, unde Anastasia, observând că l-a sensibilizat pe tânăr, vrea să mai accentueze cel mai important aspect al idealului românesc:

− Practic, la Putna, la data de 15 august 1871, s-a fixat clar idealul nostru, al tuturor românilor: unitatea. Dacă oamenii de atunci erau uniți prin tradiții, obiceiuri, munca de la câmp şi, mai presus de toate, prin credință, adică se simțeau apropiați sufleteşte, dorința lor era să fie şi un tot teritorial, o forță de neapus. Şi mai târziu, la 1859 şi apoi la 1918, idealul era împlinit. Problema este că împlinatatea idealului se pierde… putem fi, în sfârşit, în mare parte, cu toții în interiorul aceleaşi granițe, dar dispare unitatea în cuget şi, de exemplu, tu eşti încă un fir descusut din broderia României, broderie care se subțiază din ce în ce mai mult şi care poate fi ruptă mai uşor… oare cariera de succes în altă țară este mai presus decât idealul străvechi al acestei țări…?

Întrebarea rămâne fără răspuns, băiatul uitându-se în pământ şi simțindu-se vinovat, adăpostind în interiorul său un conflict între dorința de a pleca şi ce a spus fata.

Anastasia, văzând starea acestuia, îl ia de braț şi, părăsind cetatea, se îndreaptă spre statuia lui Ştefan. Abia când ajung pe o bancă în fața măreței întruchipări a domnitorului, băiatul deschide uşor gura:

− Anastasia, lucrul acesta pe care mi l-ai spus cu firul descusut m-a făcut să mă întreb: oare sunt suficient numai eu ca să continui idealul de a rămâne uniți?

− S-ar putea să nu fii suficient şi de asta vreau să mă mai întâlnesc astăzi cu cineva, dar sunt sigură că eşti necesar.

Şi, în momentul în care fata termină de spus fraza, băiatul simte o înțepătură în ochi şi îi închide, iar când îşi ridică pleoapele se trezeşte singur pe bancă.

− Anastasia? Anastasia? strigă băiatul, dar fata dispăruse şi brusc îi trec prin minte imaginile din ziua aceasta, doar că este singur: singur se uită printre crengile din pădure la lanul în care se plimbă singur şi tot singur este la cetate, fără nicio companie, fără nicio Anastasia.

Momentul de nedumerire este întrerupt de telefonul băiatului care începe să sune. Răspunzând, tânărul aude:

− Dragul mamei, a născut Maria! O să fim naşi! A născut o fată atât de simpatică! Îți poți da seama: finuța noastră… Anastasia s-a născut azi. Anastasia, care înseamnă „înviere”, este exact împlinirea dorinței părinților ei care şi-au dorit-o atât de mult şi astăzi s-a născut!

Băiatul a putut doar să repete:

− Astăzi s-a născut… şi, zâmbind uşor, se bate cu mâna peste inimă şi mai zice o dată: Astăzi s-a născut! şi după un scurt moment de linişte, zice: Mama, cum putem returna biletele de avion pentru Olanda?

Cu toții avem în interiorul sufletului nostru sămânța idealului românesc, iar dacă aceasta încolțeşte, este cea care va convinge pe orice român să fie parte din unitatea țării.