…să ne fii și să ne rămâi ACASĂ, draga noastră Românie!

Mențiune la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Eseu”, categoria de vârstă: studenți

 „Într-o țară așa de frumoasă, cu un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune: «Sunt ROMÂN»…”  (Alexandru Vlahuță)

România. Un cuvânt simplu, în esență. Poate că astăzi îl auzim atât de des pe stradă, la televizor, în mediul online, încât ni se pare că a căpătat valențele unui clișeu. Însă câți dintre noi ne gândim în momentele, în care îl pronunțăm, la complexitatea ce se află în spatele său, la destinele care au stat jerfă în fața formării lui, la persoanele ce și-au pus (fără vreo urmă de îndoială sau regret) mai prejos propriile vieți pentru a ne salva pe noi, pe toți cei care acum nu mai reușim să deslușim înțelesurile ce se află ascunse în acest termen? Probabil doar câțiva.

Nu de puține ori m-am gândit ce am face noi, locuitorii României, copiii binecuvântați ai unei țări atât de frumoase, dacă am putea purta un dialog cu „Ea”. Ce ne-ar spune? Ar fi mândră de noi? Ne-ar dojeni exact ca o mamă? Ar alege să ne ierte pentru toate momentele în care am dezamăgit-o, în care am aruncat vina doar asupra sa, în care poate am uitat că ne-a oferit un cadou de neprețuit pe care să-l putem numi „acasă” ori de câte ori o părăsim sau ne îndepărtăm?

Dar noi? Ce am avea să-i comunicăm? Poate că am îmbrățișa-o cu nespus dor, sufocând-o cu dragostea pe care de cele mai multe ori n-am putut-o înțelege…sau poate că ne-am cere iertare pentru toate momentele în care am uitat de „Ea” sau chiar cu intenție nu am mai vrut să știm nimic despre „Ea”…despre NOI în definitiv. Poate că totuși i-am mulțumi sau poate că nu am putea articula, de fapt, niciun cuvânt, uimiți fiind de bunătatea, răbdarea, iubirea pe care le emană.

Acest dialog ar fi cu siguranță unul memorabil. Unul din care nu doar că am învăța foarte multe lucruri despre trecut, despre greșelile pe care le putem îndrepta, dar prin intermediul căruia am reuși, mai ales, să înțelegem anumite aspecte strâns legate de noțiunea atât de incertă pe care o numim în mod uzual „viitor”.

Astfel fiind, astăzi, prin intermediul participării mele la concursul organizat de dumneavoastră, aleg să port această conversație prin prisma unei scrisori mai mult sau mai puțin imaginare, ce se adresează „Ei”, mamei noastre celei dintâi și care sper să ajungă la cât mai mulți dintre „copiii” pe care cu atâta înțelegere, respect, dragoste i-a crescut și îi va mai crește.

Draga mea (noastră) ROMÂNIE,

Mă bucur tare mult că astăzi mi-am făcut curaj să-ți scriu. Voi începe această lungă scrisoare prin întrebările obișnuite. Ce mai faci? Ești bine? Nu ne-am mai auzit de ceva vreme. Am înțeles că mulți dintre copiii, nepoții tăi, multe dintre rudele tale cele mai apropiate, au ales să te părăsească.

Am înțeles că astăzi ești mai singură decât ai fost vreodată, chiar dacă ești înconjurată de milioane de oameni. Am înțeles că acum ei spun că alte „surori” de-ale tale i-au primit cu brațele deschise. Că acolo și-au găsit liniștea. Că acolo sunt fericiți…

Știu că ești supărată, că ești dezamăgită, că simți că tot efortul tău a fost în zadar, că nu ești prețuită pe cât ai merita…

Însă, nu doar tu, dar și eu, în egală măsură, conștientizez că ei nu vor reuși pentru mult timp să se amăgească astfel. Știu că vei spune că e doar o rătăcire, precum mai au copiii și că speri neîncetat că mâine, poimâine, poate în lunile viitoare chiar, se vor întoarce și te vor regăsi. Iar tu îi vei primi cu aceeași bucurie pe care ai simțit-o când i-ai văzut pentru prima oară, uitând de toate problemele de până atunci. Aștepți momentul acela, visezi la el și ai certitudinea că va sosi cât mai curând.

Ei bine, vreau să te anunț că, deși poate nu ți-ai imagina, și ei, toți, sunt cu gândul la tine chiar de atunci, de când au plecat. Și nu doar cu gândul, dar în special cu inima. Te caută în sunetele pe care le aud, în mirosurile străzilor, în limbile pe care le vorbesc, în oamenii cu care se întâlnesc, în flori, în apusuri…

Și nimic nu e la fel acolo. Cardinalul Mermillod ți-a oferit o definiție atât de frumoasă și mai mult decât oricând actuală, spunând că „Mama este persoana ce poate lua locul oricui, dar nu poate fi înlocuită cu nimeni…”. Te rog să nu o uiți nici în momentele când ți se pare că toată lumea te-a uitat. Te rog să nu o uiți când te simți doborâtă de toate greutățile prin care trebuie să treci. Pentru că știu că tu, mai mult decât oricine, ești puternică. Și ai fost întotdeauna. Și vei fi mereu.

În ceea ce mă privește, încă de când am crescut și am realizat câte sacrificii ai făcut „Tu” pentru noi, exact ca o mamă, fără să stai pe gânduri măcar, am înmagazinat atât de multe lucruri pe care aș vrea să ți le împărtășesc. Poate că mi-a fost frică până acum, poate că mi-a lipsit curajul, poate că am avut impresia că îți e mai bine fără ele. Sau, poate că, în definitiv, nici măcar eu nu le-am putut materializa, ascunse fiind într-un colț atât de îndepărtat al gândirii.

Dar, astăzi știu că ai nevoie mai mult decât niciodată, poate, să le auzi, pentru că, în cele din urmă și mamele au nevoie câteodată de eroi. Le-am grupat într-o listă, având credința că vei reuși să bifezi punct cu punct, până te vei regăsi și tu, până când vei construi cea mai bună variantă a ta.

Poate te vei întreba, la fel ca mine, de altfel, ce i-aș putea dori unei țări atât de greu încercate…atunci, acum, MEREU…

Iar răspunsul este cât se poate de simplu. Îți voi scrie această scrisoare ca și cum aș vorbi cu propria mea mamă.

Îți doresc, draga mea Românie…

Să nu uiți niciodată cât ești de iubită și de apreciată de „copiii” cărora cu atâta dragoste și răbdare le-ai ghidat pașii, îndrumându-i în direcția potrivită când ei înșiși nu mai reușeau să zărească drumul…

Să fii MÂNDRĂ de „Tine” în orice moment, de toate realizările pe care le-ai atins și de cele ce vor urma…

Să găsești frumusețea în orice lucru – în parfumul florilor, în zâmbetele copiilor ce aleargă necontenit prin parcuri, în briza mării, în culorile toamnei, în „Tine”…

Să percepi fiecare potențial eșec ca pe o lecție, ce are menirea de a te ajuta să te dezvolți…

Să răzbești de fiecare dată la fel de falnică precum ai fost de-a lungul atâtor mii de ani de istorie…

Să fii mai bucuroasă decât ei mi-au spus că ești acum…

Să fii liberă și să fructifici această libertate pe deplin…

Să fii condusă și înconjurată de persoane ce nu ar sta pe gânduri dacă s-ar afla în ipostaza în care ar trebui să-și sacrifice propria viață pentru TINE…

Să nu îți uiți sau renegi niciodată istoria, apartenența, rădăcinile, eroii…

Să nu te compari vreodată cu „surorile” tale…

Să înțelegi că fiecare „persoană” are propriul său drum de la care oricât ar încerca să se abată, nu va reuși…

Să te detașezi de toate răutățile ce sunt îndreptate către Tine și să-ți amintești că „Tu” ești singura „ființă” responsabilă de propria-i fericire…

Să înțelegi că nimic nu se obține fără muncă, iar, dacă acest lucru se întâmplă, costul este prea mare în final…

Să îți încurajezi „copiii” să aibă încredere în forțele lor, arătându-le că nimic din ceea ce ei își pot imagina nu este imposibil de atins și că nimeni nu are dreptul să le taie aripile pe care cu atâta trudă și le-au construit…

Să le transmiți ideea conform căreia cea mai bună sursă de inspirație poate fi găsită chiar în interiorul lor, deși adesea noi, toți, tindem să o căutăm în evenimentele exterioare…

Să-i înveți să fie mai buni și mai înțelegători cu cei din jurul lor, pentru că fiecare om cară în spate o poveste despre care noi, ceilalți, nu știm mare lucru…

Să le spui să nu judece oamenii în funcție de bogățiile pe care le au, pentru că acestea sunt trecătoare și pot dispărea într-o secundă, ci să înțeleagă că un suflet frumos, curat, neatins de răutățile ce aproape că au devenit iminente astăzi, reprezintă, de departe, cea mai mare avere pe care o poate avea un om…

Să le aduci aminte să spună „Mulțumesc” și „Îmi pare rău” din tot sufletul, oricând au ocazia, oricui, iar nu doar celor de care au nevoie din diverse motive…

Să ne ierți pentru toate momentele în care te-am dezamăgit, te-am uitat, te-am abandonat, te-am supărat, nu te-am înțeles…

Iar în final, draga mea (noastră) mamă, îți doresc cel mai important lucru … să ne fii și să ne rămâi ACASĂ nouă, copiilor tăi, indiferent de locurile unde ne-am afla pe glob și să continui să ne inspiri în fiecare zi prin forța, empatia, dragostea ce îți sunt caracteristice.

 

Cu atât de multă iubire și cu infinit respect,

Un copil de-al tău.

Cred că astfel ar suna scrisoarea mea către țara noastră, către România mea. Cu siguranță ar mai exista multe lucruri nespuse, însă, esența cred că a fost cuprinsă prin intermediul celor câteva rânduri așternute mai sus.

Ceea ce mi-am dorit să subliniez este că România reprezintă, indubitabil, o țară aparte. Este un loc minunat, încărcat de o istorie incredibilă. Este un tărâm care îți oferă oportunități nelimitate în a te descoperi, a te regăsi, a te dezvolta.

Este un punct de pe infinitul glob pământesc ce ne așteaptă să o ajutăm. Să o salvăm. Să o iubim măcar pe jumătate din dragostea pe care ne-o oferă „Ea” neîncetat și necondiționat. Să o respectăm.

Iar noi, toți locuitorii săi, cei ce ar trebui să nu uităm vreo clipă că avem șansa incomensurabilă de a ne putea numi copiii „Ei”, avem datoria să îi oferim tot sprijinul de care are atâta nevoie.

Noi avem „obligația” morală de a ne mândri cu „Ea” indiferent de locurile unde ne-ar purta pașii în diversele noastre existențe, de a înțelege că niciun lucru pe care îl trăim nu este întâmplător și de a conștientiza cât mai rapid că nu reprezentăm decât suma alegerilor pe care le facem în fiecare zi.

Iar azi, mâine, poimâine, peste ani și ani, îmi doresc, în primul rând mie, iar apoi tuturor locuitorilor României, să dăm dovadă în mod constant de înțelepciune, de răbdare, de bunătate, de compasiune, de…dragoste în raporturile cu toate celelalte persoane ce ne înconjoară, dar mai ales în cele care vizează modul în care ne raportăm la propria noastră „mamă”.

Pentru că atunci când o să reușim să pătrundem cu adevărat înțelesul acestui cuvânt, vom realiza că România nu doar că poate fi comparată cu ființa absolut minunată, prin care Divinitatea se reflectă la cel mai înalt nivel posibil și care nu doar că ne-a oferit viață, dar ne este punct de sprijin pe parcursul întregii noastre călătorii, ci România ESTE chiar o astfel de „persoană”.

În final, sperând că am reușit să îmi sintetizez într-un mod coerent gândurile pe care de atât de mult timp îmi doresc să le împărtășesc tuturor celor ce vor avea „…ochi să vadă și urechi să audă…”, doresc să dau un răspuns poate mai scurt, mai concis, la întrebarea ce reprezintă tema eseului meu.

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”.

Răspuns – „…să-mi / să ne FII. Atât…”.