Forța morală de a fi român în Europa

Premiul I la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Eseu”, categoria de vârstă: studenți

De-a lungul istoriei, românii s-au afirmat ca un popor care a stat, așa cum precizează cronicarul Grigore Ureche, „în calea răutăților”, înfruntând mereu popoarele barbare, care, dacă ar fi ajuns în Occident, ar fi împiedicat formarea culturii și a civilizației apusene. Totodată, voievodul Ștefan cel Mare, în scrisoarea din 1475, redactată după victoria de la Vaslui, în care se adresează monarhilor europeni pentru a le cere sprijinul în următoarele bătălii împotriva turcilor, numește Țara Moldovei „poarta creștinătății”, subliniind rolul esențial al moldovenilor în apărarea lumii creștine împotriva atacurilor păgânilor. Date fiind aceste realități, Garabet Ibrăileanu precizează în lucrarea Spiritul critic în cultura românească faptul că poporul român a participat indirect la formarea civilizației europene. Consecința principală a acestui rol al românilor a fost întârzierea dezvoltării unei culturi autohtone înfloritoare ca în Occident, remarcându-se totodată că întreaga cultură românească ce s-a cristalizat ulterior a fost calificată ca fiind una minoră. Astfel, deși românii ar fi trebuit să se simtă îndreptățiți să își afirme cu mândrie identitatea în spațiul european pe care l-au protejat un timp îndelungat, aceștia au început să trăiască puternice complexe de inferioritate față de cultura civilizației occidentale, pierzându-și curajul și puterea de fi români în Europa.

Complexul de inferioritate a apărut treptat, odată cu trecerea de la caracterul etern la caracterul istoric al culturii române, aspecte analizate de Constantin Noica în lucrarea Pagini despre sufletul românesc. Reprezentativă pentru caracterul etern al culturii noastre este cartea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, în care voievodul își încurajează fiul să păstreze în fiecare moment o legătura strânsă cu Dumnezeu. Prin relația neîntreruptă cu Divinitatea, voievodul se detașează în totalitate de curgerea timpului istoric, trăind în permanenta prezență a lui Dumnezeu. În acest context, voievodul își arată identitatea exclusiv în fața Domnului, relația cu lumea, în speță cu Europa, fiind prea puțin importantă. Astfel, românul își afirmă cea mai importantă trăsătură a sa, anume credința ortodoxă ca forță supremă din punct de vedere moral, direct față de Creator. Se poate totuși observa că, față de un observator european, atitudinea lui Neagoe Basarab reprezintă o afirmare inconștientă a identității naționale. Mai exact, voievodul este și rămâne român în Europa prin faptul că își manifestă credința ortodoxă în mod natural, neconștientizând că își dezvăluie o caracteristică sufletească esențială față de un posibil observator, astfel încât devine autentic și demn de admirație. Trecerea la caracterul istoric al culturii române este marcată, în viziunea lui Noica, de critica pe care Dimitrie Cantemir o face moldovenilor în Descriptio Moldaviae, întrucât domnitorul erudit privește din perspectivă occidentală toate caracteristicile poporului, constatând lipsa unei culturi ca în Occident. Astfel, se poate observa coborârea din sfera cerească a relației cu Dumnezeu în sfera istorică, mundană a relației cu alte popoare. Dacă înainte românii aveau ca reper în afirmarea identității lor exclusiv pe Dumnezeu, de aici înainte aceștia încep să aibă ca reper civilizația europeană, în speță cea din Occident, față de care se vor simți complexați. După cum Adam și Eva, cât timp se aflau în Rai, nu realizau că erau goi, deoarece erau îmbrăcați cu harul lui Dumnezeu, conștientizarea goliciunii și rușinea manifestându-se după căderea în păcat, nici neamul românesc, cât timp a fost în strânsă legătură cu Dumnezeu, nu își punea problema niciunei imperfecțiuni, conștientizarea pretinselor goluri din cultură apărând după căderea românilor în păcatul comparării cu alte culturi naționale. Din acest punct începe încercarea de afirmare conștientă a identității naționale, fapt care poate fi adeseori artificial și lipsit de măreția afirmării inconștiente.

În încercarea de a se redefini identitar în raport cu alte popoare, românii au cercetat etnogeneza lor, care cuprinde două elemente: romanizarea și creștinarea. Părintele Dumitru Stăniloae preciza în mod just că elementul latin este cel care deosebește poporul român de popoarele slave, iar religia creștin-ortodoxă îl deosebește de popoarele catolice din Occident. După cum se observă, religia creștin-ortodoxă a avut un rol fundamental în delimitarea culturii noastre de cea din Occident, fiind semnificativ faptul că românii reprezintă un popor care s-a născut creștin, având în vedere că a fost creștinat încă din secolul I d.Hr. de Sfântul Apostol Andrei, formarea poporului nostru încheindu-se aproximativ în secolul VIII d.Hr. Din această cauză se poate afirma existența unei sinonimii între termenii „român” și „creștin”, iar ulterior „creștin-ortodox”. Pe lângă cele două elemente majore care definesc poporul nostru, a fi român în Europa presupune asumarea unei moșteniri spirituale transmise din generație în generație sub forma tradițiilor și a obiceiurilor. Astfel, a fi român presupune o continuitate spirituală a valorilor asimilate în primul rând în familie, așa cum sugerează Blaga în poezia Părinții: „Coboară-n lut părinții rând pe rând/ În timp ce-n noi mai cresc grădinile/ Ei vor să fie rădăcinile/Prin cari ne prelungim pe sub pământ”. Părinții, prin valorile transmise, devin rădăcini care ne mențin vii din punct de vedere spiritual și dau o direcție existenței noastre.

Pe lângă românii născuți din părinți români, trebuie luat în calcul și cazul persoanelor care, deși nu sunt români din punct de vedere ereditar, simt și se comportă românește. Acesta este cazul evocat de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, când critică opinia lui Nae Ionescu, potrivit căreia cineva care nu are sânge românesc poate fi „bun român”, dar nu va putea fi niciodată „român”. Nicolae Steinhardt îl contrazice pe celebrul gânditor, susținând că prin credință și prin harul lui Dumnezeu oricine poate deveni din punct de vedere spiritual român, întemeindu-și ideea pe afirmația Mântuitorului din Luca 18,27: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.

În perioada pașoptismului s-a manifestat cu precădere admirația obsesivă a tinerilor intelectuali români pentru formele de civilizație și cultură occidentale, motiv pentru care aceștia le-au introdus în mod accelerat și în țară. Prin teoria formelor fără fond, Maiorescu a rostit un adevăr esențial, anume că toate aceste forme ale civilizației apusene introduse fără discernământ viciază începuturile culturii române, întrucât o fundamentează pe niște neadevăruri. Cu toate acestea, Occidentul nu a încetat să fie privit ca un model care trebuie urmat, el fiind în măsură să valideze orice manifestare a spiritului românesc. Mai târziu, Eugen Lovinescu va întări ideea de etalon a Occidentului prin teoria imitației și prin evidențierea faptului că „spiritul veacului” în domeniul creației artistice este dictat de către civilizația din Apus. Această idee este răspândită și astăzi, întrucât România încearcă mereu să se conformeze ideilor din Occident și refuză adesea să își dezvolte un mod propriu de a acționa. În acest context, intervine forța morală de a fi român în Europa, anume curajul de a reafirma întreaga moștenire spirituală românească, în frunte cu religia creștin-ortodoxă, într-o lume secularizată, desacralizată, nihilistă, în curs de globalizare. În acest sens se exprima și Nichifor Crainic în articolul Sensul tradiției, când trasa liniile directoare ale Gândirismului.

Este important de precizat că forța morală de a fi român trebuie întemeiată întotdeauna pe credința în Dumnezeu, pentru că El este garanția că afirmarea noastră ca români este o cauză dreaptă, săvârșită la lumină, cu binecuvântarea Sa, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Căci oricine face răul urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu” (Ioan 3:20-21). Rușinarea de Dumnezeu, prin refuzul afirmării credinței noastre ortodoxe, devine un păcat îngrozitor. Prin urmare, afirmarea propriei identități devine o misiune de apărare a ortodoxiei.

Părintele Constantin Necula afirma, în cadrul unui interviu cu privire la credință, că aceasta nu se bazează pe argumente, ci pe fundamente. Având în vedere că românitatea este indisolubil legată de credința ortodoxă, se poate deduce că și afirmarea identității naționale românești se bazează pe fundamente. Prin urmare, formularea unor argumente raționale pentru a răspunde unor întrebări precum: „De ce îți afirmi identitatea de român?”, „De ce îți manifești credința?”, „Ești sigur că nu stânjenești pe cineva prin comportamentul tău?” nu este decât o ispită a diavolului, întrucât omul nu poate percepe astfel de manifestări decât pe calea credinței, iar nu a rațiunii. Este regretabil că, după o perioadă în care spiritul românesc s-a afirmat în mod inconștient, natural, autentic pe calea credinței neîndoielnice în Dumnezeu, diavolul a semănat îndoiala de sine și de propriile valori. Astfel, am ajuns să ne punem problema conștientă a curajului de a fi români pentru că nu avem credința că este normal să fim români și, în general, să fim ceea ce suntem. Dacă am avea credință neclintită în îndreptățirea de a fi noi înșine, curajul ar veni în mod natural. Situația este asemănătoare cu grija creștinilor pentru mântuire și pentru despătimire, prin faptul că acestea au devenit conștiente odată cu pedepsirea protopărinților noștri din cauză că nu au ascultat porunca lui Dumnezeu: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facerea 2, 16-17), în urmă căderii în ispita îndoielii generate de șarpe, prin negarea cuvântului lui Dumnezeu: „Nu, nu veți muri” (Facerea 3,4).

Astfel, prin încurajarea afirmării identității românești în Europa nu facem decât să încercăm reconstituirea paradisului pierdut al trăirii românismului în mod inconștient, fără aprobarea nimănui. De aici se deduce că nu trebuie să ne îndoim niciodată de esența noastră divină și de scopul nostru dat de Dumnezeu. Orice îndoială reprezintă o încetinire, o poticnire a sufletului nostru în mișcarea sa continuă generată de Creator. În momentul în care nu mai credem în aptitudinea de a fi noi înșine, ar trebui să ne rugăm precum tatăl care și-a adus copilul la Mântuitor ca să-l vindece: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24), sau, în mod mai elaborat și adaptat: „Credem, Doamne, în tine și în puterea de a fi noi înșine, ajută necredinței noastre”. Prin urmare, pentru a avea curajul de a împlini menirea noastră de a fi și de a rămâne români în Europa, trebuie să învățăm să răspundem ispitelor care îmbracă forma îndoielilor cu privire la acest deziderat. Exemplul suprem de rezistență la ispitele îndoielii este Însuși Mântuitorul, întrucât nu s-a îndoit niciodată de scopul Său pe pământ, respingând toate ispitele diavolești. În momentele de grea încercare în care suntem ispitiți să ne schimbăm menirea, Mântuitorul ne învață să ne rugăm, așa cum a făcut El în Grădina Ghetsimani. În fața chinurilor morții care Îl așteptau și care făceau parte din menirea Sa pe pământ, Mântuitorul s-a rugat Tatălui, încredințându-Se în final voii Sale. Așa trebuie să facem și noi, adică să ne supunem voii Domnului de a fi ceea ce ne este dat de către El să fim.

Un exemplu din rândul sfinților români, care ilustrează puterea de asumare a acestei meniri, este cazul martirilor brâncoveni. Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache, prin persistența în credința ortodoxă, au rămas români până la capăt. Același lucru poate fi spus despre alți mari voievozi, precum Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, care, prin acțiunile lor, au dat dovadă de curaj în afirmarea identității naționale, atât pe plan intern, cât și pe plan extern.

Îndoiala cu privire la îndreptățirea afirmării ca român în spațiul european s-a manifestat cu precădere în rândul intelectualilor din perioada interbelică, care, simțindu-se mult prea complexați de „cultura minoră” a poporului român, au părăsit la un moment dat pentru totdeauna România, integrându-se în cultura altor țări europene. Facilitatea cu care astfel de intelectuali au asimilat cultura străină, în speță cea apuseană, este explicată de Părintele Dumitru Stăniloae, în lucrarea Reflecții despre spiritualitatea poporului român, drept o consecință a așezării geografice a poporului nostru la confluența dintre civilizația orientală și cea occidentală. Mai exact, o astfel de poziționare, care permite calificarea țării noastre de către marele Părinte profesor drept un „spațiu-punte”, le oferă românilor o deschidere notabilă către ambele tipuri de culturi și o capacitate de asimilare impresionantă a acestora, cu riscul evident al dezrădăcinării de țară, al „aculturației” de care vorbea Cioran într-o scrisoare din 1950, adresată lui Noica, adică „ruperea de o cultură și alipirea la alta”.

Doi intelectuali reprezentativi pentru categoria descrisă sunt Emil Cioran și Eugène Ionesco, amândoi stabilindu-se în Franța. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu s-a dezis în totalitate de valorile românești. În Schimbarea la față a României, Cioran face o critică foarte dură la adresa poporului român, a cărui moștenire spirituală o încadrează în categoria „culturilor mici”. Cu toate acestea, odată ajuns în Franța, care întruchipează pentru Cioran o țară cu o imensă cultură, acesta refuză să devină cetățean francez, întrucât, așa cum îi spune lui Noica în aceeași scrisoare mai sus amintită, „plata privilegiului de a fi francez este prea mare”. Totodată, Cioran îi mărturisește lui Noica încercarea de a scrie în limba română, pentru „a-și salva gândurile, dar și identitatea culturală asaltată cu atâta bunăvoință de fastuoasa cultură franceză”. Astfel, se poate observa felul cum Cioran mărturisește că are o identitate culturală românească pe care dorește să o conserve, făcând apel la limba sa nativă, ca unul dintre elementele identitare ale unui popor. Prin urmare, se poate remarca faptul că Cioran nu rupe în întregime legătura spirituală cu poporul său. În ceea ce îl privește pe Ionesco (care, spre deosebire de Cioran, a devenit cetățean francez), deși acesta nu și-a exprimat admirația pentru cultura română, Nicolae Steinhardt, în eseul Eugen Ionescu, antiabsurdul din volumul Critică la persoana întâi, consideră că unele idei promovate prin teatrul său absurd întruchipează românismul, precum „dreapta socotință” care, în viziunea sa, poate fi decelată în piese precum Rinocerii, Ucigașul fără simbrie, Victimele datoriei. Totodată, Matei Călinescu, în lucrarea Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale, afirma despre celebrul dramaturg că „în mod paradoxal, fără a-și abandona identitatea franceză, Eugène Ionesco a devenit, fără s-o declare ca atare, mult mai «român» decât fusese înainte”. Aceste considerații demonstrează că și Ionesco a văzut lumea, în mod mai mult sau mai puțin conștient, prin filtrul valorilor românești. Astfel, se poate observa că acești autori nu au încetat complet să fie români, singurul lucru care le rămâne reproșabil fiind îndoiala și rușinea de a se afirma ca atare.

Odată ce îndoielile cu privire la îndreptățirea de a fi român sunt risipite, se pune problema posibilelor exagerări, care pot îmbrăca forma unei obsesii de a te comporta românește în fiecare moment. În acest caz, trebuie ținut cont că afirmarea ca român în Europa trebuie să fie naturală, nu ostentativă. Așa cum afirma și Andrei Pleșu în cadrul unui interviu, „nu trebuie să transformăm problema identității noastre într-un program (…) dacă ești român, te vei comporta românește și în somn”. Astfel, trebuie păstrată întotdeauna dreapta măsură pentru a preveni orice exagerare. Ceea ce este impresionant este faptul că prin păstrarea propriei identități, într-un mod lipsit de ostentație, marii autori ai Europei au devenit universali. Shakespeare a rămas englez, Cervantes, spaniol, iar Eminescu, român, ceea ce nu i-a împiedicat să se înscrie cu toții în marea cultură universală.