Un suflet pe altarul Marii Uniri
Mențiune la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Proză scurtă”, categoria de vârstă: liceeni
Cetatea de la Alba Iulia era îmbrăcată în veșminte de sărbătoare. Idealul atâtor generații se împlinea într-o duminică, în prima zi de iarnă.
1 decembrie 1918.
Mulțimea triumfătoare, cu cântece și steaguri tricolore în frunte, se aduna în Câmpul lui Horea, înconjurând Cazina Militară, unde unirea Transilvaniei cu România urma să fie votată. Întreaga adunare era străjuită de voinicii din garda națională, moți tineri, înveșmântați în sumane de panură albă, cu căciuli negre, purtându-și cu mândrie arma pe umăr. Rezoluția Unirii, votată în unanimitate, fu citită în fața fiilor neamului, iar sute de mii de glasuri s-au unit într-unul singur, strigând:
─ Trăiască România Mare!
Un soldat tânăr la chip, dar încărunțit la tâmple înainte de vreme, murmura ceva de nedeslușit, făcându-și loc cu coatele printre oameni. Nu reuși să străbată întreaga mulțime și se îndreptă tăcut spre poarta cetății. Acolo, rămase nemișcat, cu un mic pachet sub braț, sfidând vântul mușcător ce-i îngheța mădularele. Cu o privire cercetătoare, petrecu fiecare persoană ce părăsea cetatea până când chipul i se lumină, găsind omul pe care îl căuta: un bărbat trecut de prima tinerețe, redactor la o cunoscută revistă din țară. Îl salută și îi puse în brațe pachetul.
─ Bucuria împlinirii idealului românilor de pretutindeni nu ar fi existat fără jertfa fraților care nu mai sunt printre noi. În pachetul ăsta…
Bărbatul îl întrerupse, spunându-i să-l urmeze. Amândoi își croiră drum până la cea mai apropiată cârciumă. Când se așezară la masă, tânărul își continuă gândul, timp în care bărbatul desfăcu pachetul.
─ Sunt scrisorile unui bun prieten către logodnica sa din Ardeal, chiar din satul în care el s-a născut. Niciuna dintre scrisori nu a reușit să ajungă în mâinile ei. Încă de la începutul războiului a fost arestată și închisă într-un lagăr de muncă pentru simplul fapt că, prin poeziile pe care le citea oamenilor, îndrăznise să viseze la un Ardeal liber. El, însă, nu a știut și i-a scris mereu, până în ajunul sfârșitului său. Paginile acestea, conturate cu pana sincerității, surprind cu adevărat jertfa țăranului român care, prin simplitatea sa, a clădit fericirea nesfârșită de astăzi. Citește-le, te rog, și ai să vezi că trebuie publicate fără întârziere în următoarele numere ale revistei, ca poporul să știe că unirea li se datorează și lor, soldaților din rândul țăranilor care și-au jertfit iubirea și tinerețea în prima linie.
Bărbatul luă între degete cea dintâi hârtie, semnată în octombrie 1914…
Scumpa mea Ancuță,
Îmi cer iertare că nu ți-am scris nici măcar câteva cuvinte până astăzi. Nu știu cum să pun început acestei scrisori în care îmi voi așterne suferința, dar gândul că tu vei cuprinde cu degetele tale subțiri această bucată de hârtie și că ale mele cuvinte scrise cu stângăcie vor simți mireasma buclelor tale ce-ți acoperă umerii albi, îmi aduce o rază de mângâiere.
Războiul este neașteptat de înfricoșător, dar mult mai dureros este pentru noi, soldații ardeleni și bucovineni din armata cezaro-crăiască. Noi ne-am îngropat cu propriile mâini sufletul. L-am aruncat atât de adânc în pământul Galiției, încât nu știu dacă-l vom mai putea așeza înapoi în piepturi. Ancuța, știu că-s vorbe grele, dar clipele trăite aici m-au prefăcut într-un trădător de neam. Cum pot fi numit altfel dacă lupt pentru o cauză străină de năzuințele poporului meu? Aici mă jertfesc pentru un scop contrar existenței românilor, idealului nostru de libertate și unitate.
Pentru întâia oară, astăzi am întâlnit pe front basarabeni. Ne-am războit cu frații noștri de același sânge. Nu-ți pot mărturisi în cuvinte de ce trăiri am fost cuprins în clipa în care gloanțele noastre au pornit urlând spre inamicul care, răpus fiind, a strigat… cu glas românesc. Mi-am aruncat pușca îngrozit și am pornit a face mătănii, cerând milostivire. Ochii mei au început să verse șiroaie de lacrimi ce n-au contenit nici până în ceasul la care îți scriu, căci inima îmi este izvor nesfârșit de suferință.
Te sărut cu dor,
HORIA
Vâlcea, 23 iulie 1915
Ancuța mea cea neasemuit de frumoasă,
Știu că a trecut mult timp de când nu ți-am mai așternut niciun rând, dar mă vei ierta negreșit, întrucât acum îți scriu din Regat. Alături de alți doi frați de arme am reușit să trec crestele Carpaților în Râmnicu Vâlcea. Maica Domnului ne-a acoperit cu Sfânt Acoperământul Său, croindu-ne drum departe de trupele grănicerilor maghiari. Am fost primiți cu urale, asemenea unor eroi, de Regimentul 2 Vâlcea, unde am și fost imediat mobilizați. Bunul Dumnezeu ne-a oferit iertarea Sa, o șansă pentru învierea sufletelor îngropate în Galiția.
Privesc piscurile munților înveșmântați în păduri dese, îngenunchez și simt iarba tresărind de bucurie sub picioarele mele care încă tremură sfioase, căci se odihnesc pe pământul Țării. Gândindu-mă la tine, îmi aplec cu smerenie fruntea și rostesc versurile poetului nostru drag:
„Și-ajuns în țară, eu te rog,
Fă-mi cel din urmă bine:
Pământul țării să-l săruți
Și pentru mine!”
Te îmbrățișesz,
HORIA
Dealul Parcovița, 17 august 1916
Ancuța mea cea cu ochi de primăvară,
După aceste zile de foc, abia în ceasul nopții găsesc răgaz să-ți scriu. Nu știu dacă vestea a ajuns la drăgălașele tale urechi, dar, în sfârșit, România a pornit pe drumul împlinirii idealului întregii națiuni.
Campaniile ce au să vină nu mă vor mai lăsa prea curând să-ți scriu pentru a ostoi dorul dintre noi, așa că-ți voi povesti în rândurile următoare, atât cât pot cuvintele mele sărace să grăiască, nespusa bucurie ce am trăit-o.
Chiar în ajun de Sfântă Mărie, la ora prânzului, întreg regimentul primește ordin de plecare și pornește în marș spre Voineasa. Nimeni nu are cunoștință de nimic, dar eu, în inima mea, simt că avem să intrăm în război. Gândul acesta îmi împresoară sufletul și îmi face pasul mai vioi. După trei ceasuri de neîncetat mers, avem un scurt popas la Seliște. De aici, Batalionul al III-lea se rupe din trupul regimentului, primind ordin să schimbe direcția spre Păscoaia, înaintând prin munții Sterpu și Pologaș. Restul batalioanelor ne continuăm drumul cu două baterii de artilerie de munte.
Spre pogorârea serii, ajungem cuprinși de oboseală și ne așezăm să mâncăm. Niciunul dintre soldați nu rostește vreun cuvânt. Incertitudinea în care ne aflăm cu toții apasă greu inimile. Sfârșim merindele din blide și ne facem cruce, mulțumind lui Dumnezeu. Tăcerea chiunuitoare este încă stăpână peste noi. După doar câteva clipe, însă, când la masă ni se alătură dl. sublocotenent Victor Băiașu, eu sunt cel care îndrăznește să tulbure liniștea cu întrebarea ce sălășluiește tainic pe buzele tuturor: „Domn’ sublocotenent, întrăm în război?”. Dânsul mă privește cu aceeași bunătate a ochilor care îl insoțește pretutindeni și îmi răspunde că nu ne poate împărtăși nicio informație. Privirile noastre învăluite de tristețe ni se afundă în blidele goale.
„Băieți”, ni se adresează cu timbrul său puternic, smulgându-ne din mrejele deznădejdii, „priviți cât de mulți suntem adunați aici”. Fiecare cuprinde sfios cu ochii încăperea ce găzduiește atâtea suflete. „Tu unde te-ai născut?” îl întreabă pe Gheorghe cel mai tânăr soldat al regimentului, venit și el tot din Ardeal. „Dar tu, Mihaile?”. „Întreaga viață mi-am petrecut-o pe tărâmul Țării Oașului, domn’ sublocotenent”. Dânsul continuă să pună aceeași întrebare tuturor. Unii sunt de la Dunăre, alții din Banat și Oltenia, Muntenia și Maramureș.
„Sunteți sosiți din toate regiunile românești”, ne spune după ce ne ascultă răspunsurile, „iar în această clipă înfăptuiți o unire sufletească a României Mari care vă va îndrepta, negreșit, spre înfăptuirea idealului pe care-l purtați în inimi. Dragii mei (vocea începe să-i tremure), unirea noastră nu se poate realiza doar pe calea puștii, ci mai întâi trebuie clădită în piepturile noastre. În urmă cu aproape jumătate de veac, a avut loc prima unire a inimilor românești de pretutindeni, precum cea pe care și noi o trăim în momentul de față, în aceeași zi de mare sărbătoare. În 1871, la Putna, pe meleagurile Bucovinei stăpânite de Austro-Ungaria, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, un număr de trei mii de tineri români din Regat, dar mai ales și din teritoriile ocupate, mânați de dorul arzător pentru o țară a lor, au organizat Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni. Adunarea cu ocazia hramului Mănăstirii Putna, unde se odihnește trupul Sfântului Ștefan cel Mare, a fost o chemare la unitatea românilor, un strigăt al conștiinței naționale ce a răzbătut și în anii ce au urmat. Acum, însă, nu se mai aude doar la Putna, ci oriunde se află români adunați la aceeași masă, pregătiți să lupte pentru același ideal”.
Unul din comandanți intră în popotă, anunțând vestea cea mult așteptată. România intră în război alături de Înțelegere! Pornim să ne eliberăm Ardealul!
„Suntem tare aproape de împlinirea dorinței înaintașilor noștri, băieți!”, ne grăiește cu vocea încărcată de speranță, unduioasele tonalități ale sale ajungând până la înălțimea strălucitoare a stelelor ce zâmbesc împreună cu noi. Înaintarea începe la miezul nopții, ocrotiți fiind de praznicul Măicuței noastre. Bucuria covârșitoare ne poartă tot mai adânc pe crestele Carpaților.
Îndoaie-ți buzele ca petalele de trandafir într-un surâs, dulcea mea logodnică! Vin să înfăptuim cununia noastră!
Îți sărut gingașele mâini,
HORIA
Sălătruc, 20 noiembrie 1916
Draga mea Ancuța,
Dumnezeu ne încearcă încă o dată tăria sufletelor. Armata Română primește ordin de retragere generală spre Carpați. După lupte grele, în urma cărora am reușit să eliberăm Sibiul, aruncăm Ardealul înapoi în brațele dușmane. Dorința de sute de ani a neamului de a înfăptui România Mare s-a prefăcut, în chip dureros, în lupta pentru apărarea României Mici, dar atât de dragă. Germanii atacă neîncetat. Încercăm să le ținem piept vitejește, dar nu le putem opri înaintarea. Întreg cerul suferă cu noi, plângând cu grei fulgi de omăt.
De câteva ore, e liniște. Așteptăm inamicul îngropați în zăpadă și pământ. Privirea îmi alunecă pe bolta argintie a lunii, iar razele sale plăpânde îmi poartă gândul spre strălucirea ochilor tăi și îmi doresc să fiu lângă tine. Îmi închid pleoapele și îți simt trupul fremătând în brațele mele, amândoi dormind sub ocrotirea stelelor ce îngână imnul iubirii noastre într-un Ardeal dezrobit.
Al tău,
HORIA
Mărășești, 12 mai 1917
Ancuța mea cea mult iubită,
Odată cu sosirea primăverii, nu doar natura a renăscut, ci și întreaga Armată Română. Fiecare soldat român a fost asemenea ghiocelului înzestrat cu voință, ce și-a înălțat fruntea, biruind armura de nea. Cu toții am înțeles, în urma bătăliilor pierdute în Ardeal și Muntenia, că necazurile trăite au fost îngăduite de Dumnezeu pentru curățirea neamului românesc de negura păcatelor săvârșite, căci niciun om și niciun popor nu este cu putință a fi fără de păcat. În înțelepciunea Sa, ne-a făcut să conștientizăm cu adevărat că, pentru a păși pe drumul sfânt al idealului nostru, trebuie să îmbrăcăm inimile în veșmânt alb și curat.
În doar câteva luni, am devenit o altă armată. Am învățat de la un grup de ostași francezi noua tehnică a războiului de poziții. Tot acest meșteșug l-am deprins cu iuțime, căci în sufletele noastre se aprinsese, mai mistuitoare ca niciodată, flacăra nădejdii.
Ne-am acceptat crucea așezată de Hristos pe umerii noștri. Suntem pregătiți să ne apărăm Moldova, bucata de țară rămasă, și, dacă va fi voia Domnului, să recuperăm România Mare.
Cu speranță în revederea noastră,
HORIA
Mărășești, 30 august 1917
Ancuța cea pentru totdeauna a mea,
Nu vreau ca ochii tăi, întruparea orizontului ce unește smaraldul strălucitor al firelor de iarbă cu albastrul intens al cerului de vară, să verse nicio lacrimă, chiar dacă cele ce-ți voi scrie au să aducă întristare în sufletul tău.
Am trăit binecuvântata clipă în care pieptul meu a fost cel care a oprit înaintarea trupelor dușmane ce au îndrăznit să râvnească Mărășeștiul, cheia Moldovei. Prin focul asurzitor al artileriei germane, am trăit o înălțare sufletească. Inima îmi era mai aproape ca oricând de Dumnezeu, iar iubirea de țară devenise mai presus decât propria viață. „Pe aici nu se trece!”, a șuierat fiecare plumb pornit spre inamicul respins dincolo de linia noastră.
Pentru bătalia aceasta, se pare, îmi voi jertfi viața. O schijă rătăcitoare mi-a străpuns pieptul cu cruzime, sfâșiindu-mi pleura, ca mai apoi să-mi perforeze plămânul drept. Domnul sublocotenent Băiașu, cel care mi-a fost ca un frate mai mare în tot acest război, a fost alături de mine în timpul operației și în ceasurile de nesuportată durere.
Și acum este tot lângă mine. Îmi spune că mă voi însănătoși negreșit, dar în colțul ochilor i se ascund lacrimi de bun-rămas. Știu că în doar câteva ceasuri voi părăsi această viață vremelnică și voi trece la cea veșnică. Dar nu îmi este teamă, căci scopul pentru care ne-am născut este acela de a muri cu vrednicie, dobândind mântuirea. Deși omul încearcă să fugă de moarte, ea este singura certitudine din viața noastră.
Plec cu sufletul inundat de o bucurie nemărginită, știind că și eu mi-am vărsat sângele pentru neamul românesc și împlinirea Marii Uniri a Românilor, praznic pe care-l voi privi din ceruri.
Să mă ierți că te părăsesc fără a ne strânge în brațe unul pe celălalt și te rog să păstrezi zâmbind amintirea chipului meu care numai pe tine te-a iubit și te va iubi…
Al tău logodnic întru veșnicie,
HORIA
În jur, horele și cântecele de bucurie se topiseră, iar masa celor doi era singura pe care mai pâlpâia palid flacăra unei lumânări. Bărbatul lăsă din mână și ultima scrisoare, pe obrajii săi rostogolindu-se picături greoaie de lacrimi. Așeză în ordine fiecare foaie de hârtie, apoi legă toate scrisorile cu o fundă. Își ridică ochii umezi spre tânărul sublocotenent Băiașu care acum era sigur că trăirile prietenului său aveau să fie cunoscute de către întreg neamul românesc pentru care soldatul Horia, țăran din Ardeal, se jertfise, iar logodnica sa avea să primească cea din urmă mângâiere.
Redactorul își scoase un creion din buzunarul hainei și scrise cu majuscule titlul numărului următor al revistei: „UN SUFLET PE ALTARUL MARII UNIRI”.