Dovada vie a forței credinței
Premiul al II-lea la Concursul de Creație literară, Secțiunea „Eseu”, categoria de vârstă: studenți
Dumnezeu a fost milostiv cu noi, ne-a oferit cel mai de preț dar, și anume acest pământ care era cuprins între: Tisa la vest, la nord Carpații Păduroși, Dunărea la sud, iar la est râul Nistru și Marea Neagră. Înaintașii noștri au stat de veghe la hotar și și-au sacrificat propriile vieți pentru ocrotirea acestui pământ. Însă răul s-a dovedit a fi mai mare și ne-a despărțit de frații noștri, a încercat să ne deznaționalizeze și chiar să ne schimbe istoria. Dar, în ciuda tuturor greutăților, noi încă mai existăm și, chiar cu pași mici dar siguri, depășim nivelul de trai al altor state. Românii sunt un popor credincios țării, situație descrisă chiar și în lirica românească, un exemplu elocvent fiind Scrisoarea III de Mihai Eminescu: „Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…/ Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,/ Dușmănit vei fi de toate făr-a aprinde chiar de veste./ N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid / Care nu se-înfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”. Românii se adaptează rapid la schimbările survenite în societate, sunt toleranți, acceptă nedreptățile aceste lumi, sunt optimiști, iertători, chibzuiți și răbdători, grație acestor calități și-au păstrat integritatea țării, și-au păstrat tradițiile, obiceiurile și au creat o imagine mai bună a României peste hotarele ei. Domnitorul Moldovei Ștefan cel Mare (1457–1504) a fost o mare personalitate a istoriei României, grație calităților sale diplomatice și strategice, a adus o contribuție enormă țării sale, și anume Țara Moldovei a atins apogeul dezvoltării sale, cunoscând o perioadă de prosperitate și stabilitate interioară. Ștefan cel Mare a ctitorit un număr mare de biserici și mănăstiri, atât în țară cât și peste hotarele ei, el a fost un promotor al culturii și al bisericii. Datorită acestor acțiuni a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în data de 20 iunie 1992. El a dus peste 40 de bătălii pentru apărarea țării de pericolul otoman și al regatului Ungariei și Poloniei. După înfrângerea armatei Moldovei în fața sultanului Mehmed al II-lea, Moldova a fost nevoită să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman. De asemenea, Sfinții Martiri Brâncoveni au fost decapitați pentru că au refuzat să se lepede de credința creștină. „De legea creștină nu mă las, căci în ea m-am născut și am trăit, și în ea vreau să mor!”. Pe 15 august 1992, Constantin Brâncoveanu cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache au fost declarați sfinți de către Biserica Ortodoxa Română. În secolul al XVI-lea, Țările Române au intrat sub dominația otomană, context în care umanistul Filippo Buonaccorsi scria: „Iar românii, după ce au respins armatele și toate încercările turcilor, s-au închinat prin tratate, nu ca învinși, ci ca învingători”. Pe de o parte, grație acestor tratate ne-am păstrat existența statală, a Moldovei și Țării Românești, cârmuirea lor conform legilor și credinței creștine după datina cea veche, pe de altă parte însă, Imperiul Otoman a extras din aceste teritorii toate bunurile oferite de natură (grâu, orz, vite, lemn pentru construcția flotei, prestări de muncă în natură și în timpul campaniilor militare), și nu în ultimul rând obligații financiare anuale (haraci, peșcheș). Țările Române erau considerate mari cămări care aduceau provizii Constantinopolului. Printre cetățile moldovenești cucerite de otomani au fost Chilia și Cetatea Albă, care au devenit centre ale raialelor turcești [1], mai târziu fiind trecute și alte teritorii și cetăți sub administrarea otomană și a controlului militar direct (Tighina, regiunea Bugeac, cetatea Hotin, câteva sate din apropierea Iașului ș.a.). Structura formelor de proprietate a fost modificată radical. Turcii au lichidat proprietățile domnului, boierilor și chiar ale mănăstirilor, fiind declarate proprietate de stat și împărțite spre folosință celor care au participat la campaniile militare, conform dreptului otoman. Pentru a-și consolida pozițiile în punctele strategice ocupate, otomanii au reorganizat și viața bisericească a credincioșilor ortodocși din raiale. Toate parohiile ortodoxe din teritoriile aflate sub administrație otomană au fost scoase de sub jurisdicția ierarhilor din partea locului și a fost formată mitropolia Proilaviei (de la numele românesc al Brăilei) sub ascultarea directă a Patriarhiei de la Constantinopol. Un alt exemplu care ar defini rezistența românilor prin credință în istorie ar fi pierderile teritoriale ale României și greutățile românilor din teritoriile anexate de către U.R.S.S. (Bucovina de nord și Basarabia). În perioada 1940–1945 a avut loc o campanie de persecuție împotriva localnicilor, prin privarea dreptului de libertate, torturi, execuții și chiar deportări. „Doamne, Cel din slăvile creștine/ Ce păcate oare-ai săvârșit,/ Că te-au dus acolo și pe Tine/ În Siberii fără de sfârșit?” (Grigore Vieru) Zilele de 12/ 13 iunie 1941, 5/ 6 iulie 1949 și 31 martie/ 1aprilie 1951 sunt însemnate cu negru în istoria țării noastre, fiindcă a fost ridicat un număr foarte mare de români basarabeni și bucovineni și exilați în Kazahstan și în Siberia. Din cei care erau deportați făceau parte toți proprietarii de terenuri, proprietarii de fabrici, membri ai gărzilor albe, oameni de afaceri, lideri ai partidelor politice, inclusiv Sfatul Țării, preoți, medici, care au susținut unirea cu România, colaboratori ai Siguranței românești, precum și primarii din aproape toate localitățile, inclusiv cele găgăuze și bulgare. Deportările, de obicei, aveau loc noaptea, conform dispoziției oficiale, fiecare putea lua cu el nu mai mult de 40 kg de lucruri personale (haine, bani, produse alimentare vase etc.). Pentru pregătiri nu li se acordau mai mult de 40 de minute. Obiectele de valoare și banii, în multe cazuri, erau confiscate de către soldați, iar bunurile, precum casa, pământul, animalele, erau confiscate de stat și incluse în colhozuri sau treceau în proprietatea soldaților ruși, iar cei care nu se supuneau erau împușcați. Unele surse menționează că unii deportați au ajuns la locul destinat în două sau trei săptămâni. Din cauza supraîncărcării vagoanelor și a condițiilor insalubre, o parte din ei au decedat până să ajungă la locul destinației. „În toiul nopții s-au deschis ușile vagonului (…) și în el au intrat NKVD-iști [2], ținând în lesă maidanezi cu gurile deschise, câini lupi. Lumea a început să strige. Începea genocidul comunist. (…) Doi dintre ei i-au legat tatei mâinile pe la spate. Mama a început să țipe, ținându-se din răsputeri de gâtul tatei. «Nu mă lăsa, Ilie cu patru copii în țară străină, fără pâine, fără haine». Un al treilea s-a pus cu pistolul în mâini între părinți, trăgând-o pe mama cu tot cu copil de la tata. I-a blocat calea. Alții l-au împins pe tata din vagon. De atunci nu l-am mai văzut” [3]. Circa 8 000 de bărbați au fost internați în lagăre de muncă. Mamele cu copii erau plasate în coloniile speciale din Kazahstan și din regiunile Omsk și Novosibirsk. În Siberia erau nevoiți să stea în barăci, în cel mai bun caz, alții erau nevoiți să-și construiască singuri bordeie, erau supuși la muncă silnică, familiile erau despărțite, porțiile de mâncare erau stricte și limitate, condițiile de climă și lipsa hranei, de asemenea, au cauzat moartea multor compatrioți. Totodată era interzisă săvârșirea ceremoniilor religioase. O supraviețuitoare a deportărilor a menționat, într-un reportaj, că mama sa i-a spus să nu-și mai facă semnul crucii cu mâna, ci cu limba, deoarece poate să-și piardă viața, în caz că va fi observată de autoritățile sovietice. Nu pot să trec cu vederea pe Eufrosinia Kersnovskaia, care și-a petrecut o mare parte din viață în exil din cauza că „provine din familie de boieri”. Pentru o tentativă de evadare a mai primit 10 ani de muncă silnică în cadrul unei mine. Kersnowskaya a scris un manuscris cu peste 2 200 de pagini, conținând 700 de desene care prezintă părerea ei unică despre viața din Gulag [4]. În memoriile sale, Kersnovskaia povestește despre viața din Odessa și Basarabia, despre exil, despre viața și lupta în sistemul de Gulag. Jurnalele Eufrosiniei Kersnovskaia au fost publicate integral în limba rusă, în editura istoricului moldovean Valeriu Pasat. Cartea Cât face o viață de om a apărut și în franceză, italiană, germană, cehă, poloneză și maghiară. Memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia despre deportarea din Basarabia și viața în Gulag încă nu au fost traduse în română. În urma unor tentative reușite de a trece frontierele, în data de 1 aprilie 1941, la Fântâna Albă, în ziua de Paști, un număr de peste 3 000 de persoane care se deplasau în mod pașnic spre România, purtând însemne religioase, cântând imnuri religioase și patriotice, au fost împușcate și îngropate de vii în cinci gropi comune. Unii autori menționează: „Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul”. Drept urmare, 13 000 de români au fost ridicați și astfel populația românească a regiunii Cernăuți a scăzut semnificativ. Nici în Basarabia și nici în Bucovina de nord lucrurile nu au stat foarte bine, foametea organizată a luat mii de vieți, pe an ce trecea se impunea și mai mult limba și cultura rusească, distrugându-se tot ce era românesc. Lupta stalinismului bolșevic cu religia este confirmată de confiscarea obiectelor de cult din patrimoniul bisericilor. O mare parte din mănăstiri și biserici, în timpul guvernării staliniste, au fost demolate sau profanate, locașurile primind alte întrebuințări, precum: spitale, depozite sau chiar grajduri pentru animale. Guvernul sovietic a trecut la o cruntă represiune asupra preoților, executându-i sau deportându-i în lagăre de muncă. În concluzie, ceea ce numim istorie ar fi ca o strădanie spre sau în folosul altora, plătită foarte scump prin chinurile și suferințele oamenilor. Chiar dacă am trecut prin vremuri grele, foamete, deportări, destrămări ale familiilor, dominație străină, interzicerea religiei și a desfășurării ritualelor religioase, toate acestea ne-au făcut mai puternici și ne-a întărit mai mult credința în Dumnezeu, în care am găsit forța pentru a învinge propriile slăbiciuni și a învinge orice adversitate. Românii deportați și chiar cei care au rămas și au suferit în urma politicii de represiune au fost și sunt o dovadă vie a forței credinței, care se arată și se demonstrează în caritate, fiind promotori ai păcii și dreptății, artizani ai unei lumi mai bune, s-au angajat în diferite domenii ale vieții sociale, cu competențe și profesionalism, contribuind în mod eficace la binele tuturor. „Doamne întoarce-i la bunătate și rugăciune pe toți vrăjmașii noștri!”.[1] Raialele turcești au fost unități administrative, teritorii ocupate și administrate direct de autoritățile militare otomane și, deși aveau o populație în principal creștină, erau conduse în conformitate cu legea otomană. O raia consta dintr-o cetate importantă și teritoriul adiacent, care, în general, forma o kaza. În Țara Românească, raialele erau situate pe malul nordic al Dunării, în jurul cetăților Turnu, Giurgiu și Brăila, pe când în Moldova erau situate la granița de est, în jurul cetăților Chilia, Cetatea Albă, Tighina și Hotin: https://ro.wikipedia.org/wiki/Raia_(unitate_administrativ%C4%83).
[2] NKVD-Narodnîi komissariat vnutrennih del (NKVD) (în limba rusă: НКВД, Народный комиссариат внутренних дел; Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), a fost Ministerul de Interne al Uniunii Sovietice. Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/NKVD.
[3] Boris Vasiliev, Stalin mi-a furat copilăria, 2010.
[4] Gulag, organism sovietic însărcinat cu administrarea lagărelor de reeducare prin muncă, destinate adversarilor politici din toate categoriile sociale și naționale. Sistem concentraționar sau represiv în URSS și în țări cu un regim totalitar.
