Pledoarie în onoarea afirmării idealului poporului român
Premiu Special la Concursul de Discursuri
Fii și fiice ai Daciei,
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăției
Unde?
Pe pământul României!
De la Nistru pân’ la Tisa se întinde teritoriul pe care l-a plămădit Dumnezeu cu deosebită grijă pentru neamul românesc. Prin spațiul geografic, Creatorul ne-a oferit atât o dovadă palpabilă a existenței, o garanție a autonomiei naționale, cât și frumusețe de admirat și bogăție spre desfătare. Cu toate acestea, suntem noi o țară sau doar un peisaj? La fel cum în Biblie scrie că „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, tot așa, mai degrabă munți și dealuri să cadă, și câmpii să se-nece, și râuri să sece, dar pentru nimic în lume nu vreau să văd unitatea dintre noi sfărmându-se din cauza unei minciuni, fiindcă fără unitate, nu va mai fi mult timp până ce vom rămâne și fără pământ.
Și minciuna este aceasta: noi suntem lipsiți de unitate.
Unitatea nu este ceva ce apare și dispare, este ceva ce există! Greșeala noastră a fost să credem că trebuie să trăim într-o așteptare inactivă până ce ea va reapărea. Când ne vom da seama că această așteptare este, de fapt, fără finalitate, fiindcă noi deținem deja însuși obiectul după care tânjim? Ceea ce ne lipsește nu este unitatea, ci conștientizarea că avem aceeași limbă, aceeași credință, același sânge, toate coagulându-se în ceea ce numim „poporul român”. Suntem români și punctum. De aceea, idealul națiunii române suntem noi, românii. Nu eu, nu tu, noi. „Noi” înseamnă unitate, înseamnă națiune, înseamnă România, înseamnă idealul pentru care s-au luptat românii de dinainte de a se numi români.
De-a lungul istoriei, Dumnezeu a dat deșteptarea neamului nostru. Ceea ce s-a petrecut la 1848, la 1859, iar apoi la 1871, nu au fost decât pocnirile cremenilor care au aprins scânteia trezirii. Istoria ni l-a dăruit pe Mihai Eminescu, cel mai renumit luptător al condeiului, înflăcărat apărător a tot ce-i românesc, susținător al reîntregirii teritoriului strămoșesc, care cu tărie de caracter național declara că „A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominațiunii rusești”. Printr-o forță morală care depășea orice lege politică, tot el întorcea spatele la ideea de a întemeia unitatea teritorială înaintea unității sufletești, numind-o „o adevărată nenorocire națională”.
Conform cursului natural al Creației, înainte de a fi apărătorul, mai întâi a fost întemeietorul. Dacă o țara întreagă îi rămâne îndatorată verticalului și autenticului „poet nepereche” pentru meritele național-identitare, atunci tot neamul ar trebui să se încline în fața părintelui curajului, al credinței și al iubirii de patrie, Ștefan cel Mare, care a făcut din „Moldova, poartă a creștinătății”, iar din Putna, „Ierusalim al Neamului Românesc”; să se încline în fața sfântului trimis de Dumnezeu, care a construit pentru Împărăția Cerească; în fața conducătorului care a făcut din români niște biruitori; în fața celui care a devenit model de urmat pentru viitorii lideri ai unirii datorită iubirii pe care a arătat-o atât față de oamenii țării, cât și față de vrăjmașii ei. Iubirea lui nu a pus în pericol integritatea românească, ci a fost dovada supremă a faptului că domnitorul Ștefan nu mai trăia nici pentru el, nici pentru popor, ci pentru Dumnezeu, un Dumnezeu care iubea infinit mai mult poporul, decât ar fi putut el să o facă vreodată. Această conștientizare i-a adus victorie după victorie, învingând nu doar pericolul, ci și orice logică lumească care ar fi contrazis șansele fizice de reușită în bătălii.
Românii credincioși patriei au avut tăria să își ridice capul și să lupte, după ce au fost dezonorați, batjocoriți, izolați și folosiți. Cu ce am fost vinovați? Că am rezistat, că am avut îndrăzneala de a cere ceea ce era de drept al nostru, că ne-am iubit țara?! Dacă pentru acestea suntem vinovați, atunci să rămânem vinovați până la capăt și mândri că o facem. Sub impulsul atâtor inimi care strigau „Unire!”, oamenii au făcut sacrificiul propriu și și-au oferit viața ca ofrandă în numele acestui strigăt, demonstrând că sunt dispuși să plătească prețul scump al războaielor, al revoluțiilor și al revoltelor pentru un viitor mai bun.
Dacă la 1871 nici nu se prevedea o unire politico-teritorială, ci doar una culturală, totuși, prima serbare de la Putna a oferit o direcție clară intențiilor românilor, fiind piatră de temelie în Unirea de la 1918, cu atât mai mult, acum, după ce am trecut odată prin idealul unirii, putem spera la o reîntregire? Ce ne scutește pe noi, cei care avem îndrăzneala de a ne numi români, de la a crede în acest ideal? Niciodată, dar niciodată, să nu uităm ce istorie măreață avem, iar în cugetul nostru să păstrăm până în veșnicie versurile care răsună în fiecare dintre colțurile României:
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
LA TRECTU-ȚI MARE, MARE VIITOR!
Îți doresc o haină nouă și curată!
Îți doresc credință în suflet și sacralitate în trup!
Îți doresc ca păsările călătoare să se întoarcă acasă!
Îți doresc ca fiecare din copiii tăi să te iubească!
Îți doresc ca tinerii, sub îndrumarea celor înțelepți, să modeleze din țărâna pământului românesc marele tău viitor!
Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Îți doresc să speri din nou! Să speri la o unitate națională și la o regăsire identitară. Să speri la tot ce ți-ai dorit până acum și nu ai obținut, la recăpătarea a tot ceea ce ai pierdut sau ți s-a furat. Se spune că speranța moare ultima. Dați-ne voie ca de data aceasta să schimbăm paradigma: speranța nu moare niciodată.
Uitați-vă la cei care luptă pentru a aduce toate aceste idealuri din ce în ce mai aproape de momentul înfăptuirii lor. Uitați-vă în jur, noi suntem aceia. Oricât de mici și neînsemnate ar putea părea acțiunile noastre și chiar dacă senzația generală percepe că procesul este prea încet, prea lent, în timp, determinarea, disciplina și credința de care dăm dovadă, vor muta munții. Biblia spune foarte clar că Dumnezeu nu disprețuiește începuturile slabe, ci pe acelea le ridică. Și atunci, putem spera, căci nu vom fi dați de rușine.
Tinerilor, ascultați cu atenție! Nimeni să nu vă disprețuiască tinerețea. Dacă am ști că în noi zace potențialul de a-i face pe toți, cei care cu propriii ochi au văzut țara aceasta construindu-se și tot cu propriii ochi au văzut-o prăbușindu-se, să spună că „România încă mai are speranță!”, nu am mai ezita să credem ce lucruri mărețe putem face cu viitorul pe care ni-l pune Dumnezeu în mâini, nouă, la timpul potrivit. Până atunci, însă, suntem datori să construim, fiecare în felul nostru, prin talent și muncă, cu puținul pe care îl avem, suflete iubitoare de patrie și minți conștiente de unitate.
Și va veni un moment în care Dumnezeu va ridica dintre noi pe cineva după inima Lui, cineva care să iubească românii și România, așa cum i-a dăruit lui Ștefan cel Mare domnia. Este deja un concept arhetipal faptul că istoria se repetă, de ce această ciclicitate s-ar manifesta doar sub forma răului? Nu e binele deasupra răului? Nu e Creatorul deasupra circumstanțelor creației sale?
Morala pe care ne-o dă istoria este că cei uniți „în cuget și-n simțire”, fie ei și puțini, vor zdruncina din temelii intenția celor ce li se opun, căci ce nu face omul pentru ceea ce iubește cu adevărat?!
Românii își doreau unirea, cei de-atunci au văzut-o în suflet înainte de a o vedea în fapt. Erau pregătiți.
Nu este o întâmplare că din nou ne aflăm la Putna, de unde însuși Dumnezeu va ridica România. Din nou uniți, cu scopul de a continua idealul exprimat la 1871, cu misiunea de a crea un precedent pentru viitoarea Mare Unire a tuturor românilor!
Astfel se încheie această pledoarie în onoarea afirmării idealului poporului român.