România, în căutarea viitorului

Premiu Special la Concursul de Discursuri

Înalt Prea SfințiileVoastre,
Prea Cuvioși și Prea Cucernici Părinți,
onorați reprezentanți ai instituțiilor locale și centrale,
stimați colegi și prieteni,
dragi Români.

Ne aflăm cu certitudine într-un moment istoric determinant, de o importanță vitală în perspectiva conturării și consolidării idealului nostru, a direcției și evoluției noastre, și avem totodată o deosebită oportunitate de a ne lăsa și amprentele generației noastre în istorie, pe axa implacabilă și ireversibilă a timpului. În contextul sărbătoririi a 150 de ani de la Prima Serbare Națională a Românilor de Pretutindeni, care s-a desfășurat pe 15 august 1871, la Putna, consider că ar trebui să nu uităm care a fost idealul pentru care au fost mobilizate toate forțele la momentul respectiv, și anume unitatea românilor. Să ne amintim totodată faptul că în cadrul primului Apel și al proiectului de program al serbării, adresat studenților români atât din țară cât și de peste hotare, la 25 decembrie 1869, Eminescu remarca necesitatea istorică a serbării, exprimată prin aceste cuvinte: „Fiecare națiune, care are conștiință de existența și misiunea sa, pune preț, înainte de toate, pe memoria trecutului său. Popoarele, precum și indivizii, depind de trecutul lor, și propășirea adevărată este posibilă numai pe baza istoriei și a rezultatelor câștigate. În istorie se manifestă puterea, direcția și spiritul unui popor”.

În altă ordine de idei, în martie 1870, într-o adresă către studenții din Blaj, Eminescu înfățișa ținta serbării, evidențiind caracterul religios și patriotic al acesteia, argumentând că istoria românilor este istoria apărării credinței: „Dar acea serbare, deși va avea caracter religios, prin omogenitatea de naționalitate și limbă a acelora ce vor serba-o, și prin împrejurarea că se va ține lângă mormântul lui Ștefan cel Mare, nimeni nu va putea opri ca ea să aibă, afară de cel religios, și un caracter național. Adepți ai Bisericii creștine, n-am încetat de a fi români și de aceea vom ști ca să dezvoltăm această zi într-o serbare națională în memoria lui Ștefan cel Mare. De sine însuși, această serbare religioasă e și națională, căci locașul dumnezeiesc, Mănăstirea Putnei, e fondată de erou, și acolo zac oasele sale sfinte, apoi pentru că o serbare a creștinului e prin excelență o serbare românească, căci trecutul nostru nu e decât înfricoșatul coif al creștinătății, al civilizațiunii”.

Ce avantaj, beneficiu sau privilegiu am fi dispuși să sacrificăm noi astăzi în perspectiva realizării continuității unui ideal? Care este atitudinea noastră față de Istoria Națională, care ne-a consacrat pe plan extern, în contextul în care România nu a purtat vreodată războaie de expansiune sau de cucerire a altor teritorii, fiind recunoscută ca o națiune extrem de tolerantă în privința relației cu minoritățile? Nu deschid acum subiectul nivelului de cunoaștere a istoriei noastre acumulat la școală, în ciclul primar, gimnazial sau liceal, cu care ne-am putea prezenta la momentul actual.

Cum ne poziționăm în războiul tot mai intens, vizibil și direct, manifestat împotriva principiilor și valorilor tradiționale care ne-au călăuzit zeci de veacuri, ținta lor fundamentală fiind reprezentată de noi, generația tânără, și aici mă refer în mod special la cei care am rămas bine ancorați în credința, tradiția, cultura și spiritualitatea noastră? Avem curajul de a mărturisi credința prin faptă, cuvânt și prin exemplul personal sau suntem creștini doar cu numele, rămânând la nivelul formalității și al fariseismului? Ne declarăm susținători ai unei educații de calitate, fără conținuturi propuse de „noile tipuri” de educație și noile ideologii? Susținem oare o politică pro-natalistă, luptând împotriva avorturilor, împreună cu o familie tradițională, întemeiată pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, nu între soți așa cum e specificat într-un mod ambiguu și interpretabil, printr-o formulare nefericită, în Constituția României? Suntem pasivi, indiferenți, preferând confortul și comoditatea poziției de neutralitate sau, mai grav, ne plasăm în favoarea acestor anomalii și legi împotriva naturii, firii și a normalității creației lui Dumnezeu?

Dacă tot abordam și perspectiva istorică mai devreme, este important de reținut faptul că marele istoric Nicolae Iorga afirma că „un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și cunoaște părinții”, iar pe de altă parte ne mai spune că „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, prin faptul că se repetă”, iar în alt context aceasta este asociată cu un „tribunal în care se judecă popoarele și națiunile”. Pe de altă parte, cum ne raportăm și cum reacționăm la încălcarea flagrantă a drepturilor și libertăților fundamentale, garantate și consfințite prin Constituție, în contextul exagerărilor și abuzurilor în aplicarea măsurilor restrictive de combatere a pandemiei sau cu privire la presiunea exercitată de autorități în anumite scopuri aparent nobile, ar fi altă chestiune demnă de luat în considerare.

În cele ce urmează voi expune câteva probleme esențiale cu care se confruntă societatea românească la momentul actual, care s-au agravat odată cu trecerea timpului și care continuă să creeze efecte și consecințe nefavorabile pe termen lung, necesitând remedii și soluții urgente.       În primul rând, încep prin a aborda sistemul educațional românesc, în contextul în care „Educația este ceea ce rămâne, după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală”, potrivit lui Albert Einstein. Dacă ar fi să facem o radiografie la zi a sistemului de învățământ românesc, vom descoperi că de 31 de ani acesta se află într-o continuă schimbare, din nefericire evoluând într-o direcție și perspectivă negativă. Cu alte cuvinte, Ministerul Educației a fost condus de 28 de miniștri în 31 de ani (1990–2021), timp în care au fost puse în aplicare sau, de ce să nu recunoaștem, experimentate cel puțin tot atâtea reforme, proiecte, planuri și viziuni, realitate confirmată de datele oficiale. În anul 1899, procentul „știutorilor de carte” era de 22%. După 13 ani, datorită ideilor reformatoare ale ministrului Spiru Haret, 40% din populația țării știa să scrie și să citească. În zilele noastre, 42 % dintre elevi sunt din nefericire analfabeți funcțional.

Asta înseamnă că ei scriu, citesc, însă nu sunt capabili să înțeleagă și să asimileze conținuturile lecturate și nu corelează informațiile, picând teste simple de logică. Sunt tinerii care peste 10–20 de ani ar trebui să susțină economia țării și să performeze în diferite domenii ale vieții sociale. Se pune astfel problema, cum va arăta societatea românească în viitorul apropiat?

O altă problemă identificată o constituie abandonul școlar, cu un procent de 18–20%. În această privință putem remarca mai mulți factori care influențează această statistică, și anume faptul că diplomele nu mai reprezintă o garanție pentru accederea în piața muncii, lipsa mai multor opțiuni sau alternative educaționale care să corespundă personalității elevilor, digitalizarea excesivă și școala online, factori care au influențat puternic diminuarea și dispariția interesului, motivației din partea elevilor în privința învățării, scrierii temelor, lecturii, exprimării libere și creativității, unii dintre ei uitând cum ar trebui să scrie sau să se exprime corect gramatical în limba română.

În altă ordine de idei, nu trebuie subestimat faptul că salarizarea este direct proporțională cu performanța și poate influența totodată rezultatele muncii. Fără o motivație financiară a cadrelor didactice nu se poate realiza mare lucru în educație. Dacă am pune în aplicare sistemul de evaluare standardizat, care să măsoare progresul școlar al elevilor, rezultatele ar putea sta la baza salarizării profesorilor și a managerilor școlari.

În cele din urmă, fiecare elev este valoros în felul lui, însă rămâne în atribuția și responsabilitatea școlii să le descopere talentele, aptitudinile, pasiunile și înclinațiile acestora, urmând a le dezvolta și valorifica și a răspunde necesităților elevilor și comunităților.

Din perspectivă demografică, România se confruntă cu o rată a avorturilor dublă față de media europeană. În țara noastră, în perioada 1958–2017 au fost înregistrate aproximativ 22,1 milioane de avorturi (exceptând sectorul privat medical), iar în 2017, 55 931 de avortați, adică 30 de întreruperi de sarcină la 100 de nou născuți vii, potrivit datelor furnizate de O.M.S. Conform acesteia, în România rata avorturilor este de peste 2 ori mai mare decât în Uniunea Europeană, adică 480 de avorturi la 1000 de nașteri. Prea Fericitul Patriarh Daniel afirma, la un moment dat, că „fiecare copil are potențialul de a deveni sfânt și cetățean al patriei cerești, iar dacă noi continuăm cu această crimă, vom pieri ca popor. Deja ne aflăm într-un declin demografic”. Consecințele acestui păcat sunt diverse, atât din punct de vedere social, economic (lipsa forței de muncă, natalitate în declin, îmbătrânire demografică), cât mai ales la nivel psihologic și spiritual, dacă ne referim la chinurile ulterioare, regretele tot mai frecvente și mustrările de conștiință, relatate de numeroase femei care puteau fi mame și au refuzat acest privilegiu, apoi au conștientizat greșeala, însă pentru unele a fost din nefericire prea târziu.

O altă realitate tristă, însă incontestabilă, o constituie emigrarea masivă, iar în acest context remarcăm faptul că de la revoluție încoace am pierdut aproximativ 5 milioane de români. Acest fenomen are efecte nefaste atât pentru familii, prin distanțarea și înstrăinarea părinților de copii sau prin creșterea ratei divorțurilor, cât și în privința educației copiilor, prin prisma lipsei de afecțiune și comunicare, dar și în perspectiva pierderii identității naționale, istorice, culturale și religioase.

Să nu uităm faptul că în istoria ei, România a trecut prin numeroase momente de cumpănă, când a fost la un pas să dispară ca entitate, iar în acest sens ne putem aminti de perioada Evului Mediu și de luptele cu Imperiul Otoman, de epoca domniilor fanariote, de momentele când teritorii românești s-au aflat sub ocupație austro-ungară, de cele două conflagrații mondiale, de pierderile teritoriale, ororile și represiunea dictaturii comuniste. Și atunci, cum se face că generațiile respective nu au abandonat lupta, nu s-au predat și nu au ales confortul și satisfacția sau interesul personal, ci au plătit cu viața pentru ca urmașilor să le fie bine și să trăiască în pace, unitate, demnitate și integritate?!

În concluzie, consider că este extrem de important să conștientizăm faptul că generația noastră dispune de numeroase privilegii și avantaje în comparație cu generațiile precedente, noi având șansa de a gândi, de a ne exprima, de a decide și de a ne dezvolta liber, după ani de suferință. Totodată, este esențial să înțelegem rolul și misiunea noastră și modul în care ar trebui să valorificăm ceea ce am moștenit, dar și să reflectăm la ce le-am putea lăsa la rândul nostru urmașilor și cum o vom face concret. Dacă ne raportăm la democrație, ar fi bine să nu o înțelegem din perspectiva principiului că fiecare e liber să facă ceea ce dorește, ci să conștientizăm faptul că responsabilitatea și puterea stau pe umerii noștri, iar cultivarea sentimentului patriotic, atribut fundamental și determinant în perspectiva destinului națiunii noastre, ne va ajuta să ne regăsim și să ne recâștigăm idealul.