Putna – poartă către cer

Premiul al III-lea la Concursul de Discursuri

Orice popor din cele câte sunt sub cer are un loc sfânt, un centru spiritual de care se leagă întreaga sa identitate.  Pentru ucraineni un astfel de loc este Kievul, pentru sârbi Kosovo, pentru evrei Ierusalimul, iar pentru noi, românii, un astfel de loc nu poate fi altul decât Putna.

Ales cu asistența proniei divine pentru a deveni loc de mănăstire și loc de îngropăciune pentru cei mai de seamă Mușatini, Putna s-a transformat, în timp, în loc de pelerinaj, piatră și strajă de hotar, candelă de veghe pentru liniștea țării în vremurile de acum, iar la sfârșitul veacurilor lumină de înviere pentru întregul neam românesc.

Fie că trăiesc în Muntenia, în Ardeal, Banat sau Dobrogea, fie că sunt de-a dreapta sau de-a stânga Prutului, de-a dreapta sau de-a stânga Tisei, în Voivodina sau în Banatul Sârbesc, nu este român care să nu iubească Putna. La împlinirea a mai bine de un secol de la Marea Unire constatăm cu durere că sunt încă multe lucruri care ne despart și ne dezbină. Printre toate acestea Putna este unul din puținele locuri care ne unesc sub același drapel și sub aceeași cruce. Și după cum orice creștin are ascunsă în inima sa dorința de a ajunge măcar o dată în viață la Ierusalim, tot astfel, orice român, de oriunde ar fi, are în inimă dorința tainică de a ajunge măcar o dată în viață la Putna.

Însă un loc nu are valoare în sine. Importanța sa este legată de un anumit eveniment istoric sau de o persoană anume. Întotdeauna, după cunoscuta vorbă din popor, omul sfințește locul. La Putna, domnul sfințește locul, nimeni altul, decât domnitorul Moldovei – Ștefan cel Mare și Sfânt. El cheamă în duh la mormântul său, prin glasul clopotelor care bat necontenit pe toți cei care simt românește.

Rămas orfan de la o vârstă fragedă, hăituit necontenit de cei din neamul său, căutând și găsind adăpost printre străini, urcând pe tronul Moldovei la adolescență, urmărit permanent de două pericole majore – cel al cuceririi, pe plan extern, și cel al trădării, pe plan intern, Ștefan întâmpină cu deosebit curaj toate aceste potrivnicii ale oamenilor și ale vremurilor și din lupta cu toate acestea iese biruitor. Cu puțin timp înainte de urcarea sa pe tron, sub ochii săi moare o lume, pentru că cetatea împăraților romani, Constantinopolul, a căzut sub sabie păgână și întreaga Europă ce-și spunea creștină simțea amenințarea venită din Răsărit. Visul cel mare al sultanilor era cucerirea și supunerea întregului continent. Înfrângerea avea să  vină de acolo de unde se așteptau cel mai puțin, Moldova făcându-se, prin domnitorul pe care-l avea în frunte, zid de netrecut, scut pentru întreaga creștinătate, arătându-se a fi mai puternică în apărare și în credință decât cetatea marelui împărat Constantin.

Aproape întotdeauna firul istoriei pare a fi condus de hazard și asta pentru că aproape niciodată nu putem ști de ce lucrurile s-au petrecut așa și nu altfel, fiind imposibil cel mai adesea să deslușim taina ce se ascunde în spatele evenimentelor. Numai că la o privire mai profundă ne reamintim că Dumnezeu se află permanent la cârma lumii și că nimic nu se întâmplă fără îngăduința Lui. Moldova nu a rămas necucerită din întâmplare, ci pentru că Hristos, singurul și adevăratul Dumnezeu, i-a fost Măriei Sale sprijin puternic și de neînvins. Asemenea lui Ghedeon din Vechiul Testament, ,, cel mai mic din neamul său și din casa sa”(Judecători 6,16), cel care împreună cu 300 de israeliți a nimicit tabăra mult mai numeroasă a madianiților, tot astfel și prin mâna voievodului Ștefan, același Dumnezeu a zdrobit oștile păgâne. Sfântului Ștefan cel Mare i se datorează mai mult decât oricărui alt domnitor faptul că Moldova, întreaga țară și poate chiar Europa sunt și astăzi creștine.

Puterea nu a stat în arme, nu a stat în numărul oștenilor, nu a stat în pregătirea lor și nici în geniul său militar. Cea mai puternică armă a sa a fost credința. A înțeles că fără ajutorul lui Hristos nu poate spera la un miracol, că devotamentul puținilor săi oșteni și dăruirea lor până la jertfa supremă nu erau îndeajuns în fața mult prea numeroasei armate otomane. Îmbinând în persoana sa înțelepciunea, că Dumnezeu dăruiește adevărata biruință celor care-și pun nădejdea în El, și smerenia de a nu pune nici o izbândă pe seama meritelor sale, Ștefan cel Mare întruchipează ceea ce foarte rar ne este dat să vedem astăzi – un conducător cu credință în Dumnezeu, care este permanent conștient de faptul că în fața lui Hristos orice împărat devine un smerit slujitor al Celui de Sus și al poporului asupra căruia este pus să-l călăuzească.

Despre Sfântul Ștefan, Dumnezeu poate rosti din nou: ,,Aflat-am bărbat după inima mea”( Fapte 13, 22).

Faptele l-au făcut mare, iar credința l-a făcut sfânt.

În timpuri ce se arătau a fi foarte întunecate, atunci când toate cele trei provincii românești se aflau singure în fața unei reale primejdii ce amenința să le înghită, atunci când Moldova se afla la o răscruce de drumuri în tumultuasa și zbuciumata sa istorie, răscruce care amenința să fie sfârșit de drum, Dumnezeu a ridicat pe alesul Său, pentru ca prin el să păzească credința creștină a țării. Ștefan cel Mare a fost darul lui Dumnezeu pentru Moldova acelui timp. Un dar peste care nu s-a așternut praful uitării și pentru care îi vom fi recunoscători Celui de  Sus pentru totdeauna.

Moștenirea pe care Ștefan a lăsat-o în urma sa a fost uriașă. Un număr impresionant de biserici și mănăstiri de o frumusețe fără egal, crearea unui nou stil arhitectural, ridicarea cetăților de apărare care să vegheze granițele și să anunțe primejdia, păstrarea hotarelor țării în forma pe care au cunoscut-o și înainte de urcarea sa pe tron, în ciuda faptului că dușmanii au fost mulți și puternici și nu au dat deloc oastei timp de odihnă. Aproape toate acestea au rămas și au ajuns până la noi. Putem încerca un exercițiu de imaginație și ne putem gândi cum ar fi arătat astăzi Moldova fără Voroneț – Capela Sixtină a Orientului, fără Pătrăuți, fără Dobrovăț sau Tazlău. Cum ar fi arătat monahismul românesc fără Mănăstirea Neamț? Cum ar fi arătat Moldova sau Basarabia de peste Prut fără Cetatea Albă, Orhei, Hotin sau Cetatea de Scaun a Sucevei? Dacă excludem toate realizările marelui voievod, ctitor de biserici și ctitor de neam, ce ar mai rămâne? Este un alt mod de a vorbi despre măreția și însemnătatea unui om. Realizările sale stau mărturie ale unei epoci de înflorire pe toate planurile: politic, arhitectural, cultural și religios. Este drept că astăzi, în 2021, la mai bine de 500 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, lucrurile nu mai sunt întru totul la fel. O parte a Moldovei și a Bucovinei sunt înstrăinate. Hotarele au suferit schimbări, iar jumătate din teritorii au fost pierdute pentru un timp. Mai marii lumii au trasat alte granițe peste cele trasate și îngăduite de Dumnezeu. Dar peste toate acestea, realizările lăsate de Măria Sa stau și astăzi în picioare, spunând celor care au urechi de auzit că pământul Moldovei și-a pierdut integralitatea, dar și-a păstrat intactă limba, credința și dragostea față de iubitul său domn, ceea ce arată că nu s-a ridicat împotriva acestui neam prigoană suficient de puternică pentru a risipi moștenirea primită în urmă cu jumătate de secol.

Ștefan le-a iubit și apărat pe toate, mănăstiri, cetăți, hotare, dar mai presus de toate a iubit oamenii peste care a domnit. Cea mai de preț comoară a fost credința ortodoxă și sufletul străin de păcat al supușilor săi. Astfel, chiar dacă cele materiale pier în timp, cele spirituale nu trebuie să piară, pentru că doar ele au valoare veșnică. A gândit în logică evanghelică, înțelegând că toate se pot recupera, dar că sufletul este nemuritor, neprețuit, iar pierderea sa nu poate fi compensată material cu nimic. Încă din timpul vieții și, cu atât mai mult, după moarte, privirea domnitorului era la fel ca privirea lui Dumnezeu, căutând mai întâi de toate la inima omului și la sufletul său. Dacă Moldova sau întreaga Românie ar fi cunoscut astăzi o întindere teritorială fără precedent, un nivel de trai ridicat care să ne așeze în rândul celor mai dezvoltate țări din punct de vedere economic, dar neglijând total aspectul duhovnicesc al vieții, am fi experimentat adevărata sărăcie și o totală înstrăinare de duhul înaintașilor noștri. Toate sunt bune, inclusiv cele materiale, însă trebuie permanent menținut un echilibru și o ierarhie care să înceapă de la suflet, nu de la trup. Făcând toate cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, fața României se va schimba treptat, țara ajungând să arate mâine așa cum adesea îi reproșăm că nu arată azi. Astfel, moștenirea cea mai de preț pe care nu și-a dorit-o înstrăinată nicidecum, sufletul neprihănit, ar fi în siguranță, iar Ștefan ar putea spune: ,,Aflat-am popor după inima mea”.

Cel mai frumos compliment adus Putnei aparține marelui poet Mihai Eminescu, intitulând-o Ierusalim al neamului românesc. Despre acest loc nu se poate vorbi mai frumos de atât. După cum Ierusalimul reprezintă cel mai sfânt loc pentru creștini, tot astfel, Putna reprezintă cel mai sacru loc pentru românii de pretutindeni. Rugăciunile neîncetate ale generațiilor de călugări fac ca acest colț de țară să fie unul încărcat de sfințenie, așa cum puține putem găsi. Însă comoara cea mai de preț a mănăstirii rămâne mormântul Măriei Sale, un mormânt care vorbește pentru cine are auzul sufletului viu, povățuiește pe cei care se străduiesc să meargă pe același drum, mustră pe cei care s-au abătut de la calea pe care Ștefan a lăsat-o ca testament de urmat și de împlinit, pentru toți cei care s-au învrednicit a fi urmașii săi. Ierusalimul are ca centru spiritual un mormânt, cel al învierii Domnului. Putna i se aseamănă și din acest punct de vedere, pentru că tot un mormânt atrage pe cei care caută un loc al sfințeniei.

Ștefan a fost un vizionar, iar gândirea sa a mers până departe. Știa că va avea sfârșitul oricărui muritor. Știa că domnia sa, în ciuda anilor mulți, va avea un sfârșit. Știa că nu este veșnic pe pământ, ci doar într-o pribegie prin care își pregătește loc în veșnicie. Dar știa că Moldova va rămâne mult timp după adormirea sa. Alte generații vor trăi în aceste locuri binecuvântate. Astfel că s-a gândit la viitor, la urmașii care vor veni după el. Gândindu-se la ei, s-a gândit și la noi, cei de astăzi. Cei ai timpului, oamenii acestor vremuri. Depinde de noi cât ne mai asemănăm cu cei din trecut. În ce măsură aparținem prezentului, dar cu credința celor din trecut. Credința este cea care ne leagă și ne înrudește de cei care au fost, fiind firul de aur care străbate întreaga istorie a Moldovei.

Tot Mihai Eminescu a numit mormântul marelui domnitor altar al conștiinței naționale. Iarăși o comparație ce nu poate fi egalată. Conștiința generațiilor care se succed în istoria unui neam nu este unitară. Poate fi la un nivel mai ridicat sau la un nivel mai scăzut. Astfel, se impune o bornă, un kilometru zero, care să fie luat drept reper. Acest punct nu poate fi altul decât mormântul marelui voievod. Pentru a vedea unde suntem trebuie să ne comparăm cu sfințenia. Iar sfințenia este exemplul suprem, ultim, de dăruire, de trăire și de jertfă. Vrednicia unui neam se măsoară în sfințenia și în eroismul de care a dat dovadă atunci când timpurile l-au pus la încercare. Doar astfel nivelul va rămâne permanent ridicat. În timp, istoria alege, face o cernere din care doar sfinții se ridică deasupra vremurilor, restul oamenilor rămânând uitați printre veacuri. Însă sfințenia este măsura greu de atins. Mărgăritarul cel scump pe care puțini îl află. Sfinții unui neam, sfinții unei întregi generații sunt puțini. La capătul drumului ajung doar cei care se silesc spre Împărăție. Cei mulți însă sunt datori la rândul lor să încerce să o cucerească. Reușita aparține celor puțini. Încercarea este o datorie a tuturor. Doar astfel întregul neam românesc va fi mai aproape de idealul spre care tânjește.

Ascunsă de pădurile Bucovinei, păzită de munți, tămâiată de nori și privegheată de lună, mănăstirea Putna adăpostește mormântul celui mai iubit domnitor pe care țara l-a avut. Ales precum Samuel, viteaz precum Iosua, puternic precum Samson, înțelept precum Solomon, Sfântul Ștefan cel Mare reprezintă pentru Moldova ceea ce regele David a reprezentat pentru Israel, portretul conducătorului ideal, portret transformat, în timp, în icoană.

Însă după chipul acestui conducător trebuie să se plămădească un popor pe măsură. Schimbarea unui neam nu vine de la sine și nici nu se va produce în mod colectiv. Adevărata schimbare are un caracter individual. Se produce prima dată în fibra fiecărui om. E o schimbare ce vine dinăuntru și care se reflectă și în afara noastră. Și această schimbare nu trebuie așteptată de la alții, ci fiecare să o aștepte de la sine. Fiecare este chemat să lucreze permanent la îmbunătățirea sa lăuntrică, urcând treaptă după treaptă spre desăvârșire. Este un proces continuu care durează o viață și care se încheie la mormânt. Orice om parcurge acest drum cu conștiința că tinde spre perfecțiune. Astfel, fiecare merge cu pași mai repezi sau mai înceți, cu căderile și ridicările sale, cu întoarceri din drum și luări de la capăt, spre atingerea sfințeniei. Dacă se vor găsi într-o cetate măcar doi sau trei drepți care să meargă pe această cale, acea cetate va dăinui. Dacă se vor găsi într-un neam măcar doi sau trei drepți care să meargă pe acest drum, acel neam va avea un viitor, și astfel de la doi sau trei drepți poate începe schimbarea unui întreg popor. Sfântul Ștefan cel Mare ne-a arătat că modelul conducătorului ideal poate fi atins. Astfel, și noi putem demonstra, în primul rând lui Dumnezeu și apoi nouă înșine, că un neam poate atinge desăvârșirea.

Schimbarea stă în puterea și mai ales în voința fiecăruia. Nu este o cale ușoară. Necesită timp, hotărâre, efort și constanță. Doar astfel schimbarea lăuntrică va fi una de durată și nu una de moment. Lucrurile care rămân cer timp, trudă și jertfă. Doar cel care este dispus să sacrifice confortul propriu va ajunge la înnoirea sa lăuntrică. Iar de la o înnoire lăuntrică reală toate încep să se schimbe în jurul nostru, făcându-se asemenea unei primăveri duhovnicești.

Putna reprezintă locul cel mai potrivit pentru a pune început bun. Același lucru l-au avut în suflet și cei care în urmă cu un secol și jumătate, in 1871, au ales Putna ca loc al renașterii spirituale și mai ales al unirii românilor de pretutindeni între granițele și sub drapelul aceleași țări. Visul lor avea să devină realitate câteva decenii mai târziu, când România a fost reîntregită.

Societatea actuală are nevoie mai mult decât oricând de primenire și de înnoire. Generațiile tinere, dar și cele mai puțin tinere au nevoie permanentă de modele. La Putna le găsim pe toate din belșug. În primul rând, în pilda vieții Măriei Sale Ștefan. În al doilea rând, nu putem trece cu vederea modelele din fața noastră, călugării care alcătuiesc astăzi obștea mănăstirii și care, prin munca și truda lor, fac din această parte de țară un colț de rai. Văzând felul în care arată acest loc, nu ne rămâne decât să ne întrebăm în sinea noastră cum ar arăta România dacă fiecare din noi am avea un crez?  Călcată în picioare de armate păgâne, prădată de cotropitori fără număr și fără Dumnezeu, cu tezaurul risipit în întreaga lume, trecând prin incendii care au mistuit-o până la temelii, dar renăscând de fiecare dată din propria ruină, mănăstirea Putna a înviat de mai multe ori, aprinzând din nou și din nou candela de la mormântul Măriei Sale și reînnodând mereu viețuirea monahală și rugăciunea continuă. Călugării de ieri și de azi, cu toții ucenici ai sfântului Daniil Sihastrul, s-au străduit ca vocile lor să se înalțe mereu către Dumnezeu în rugăciuni de pază pentru țară și de iertare pentru obște și pentru popor. Avem credința că, de dincolo, mijlocirile fierbinți ale domnitorului Moldovei au făcut ca acest loc să renască mereu și să dăinuie până astăzi. Ștefan a iubit Putna nespus și i-a purtat de grijă și de dincolo de mormânt. Această renaștere perpetuă o face să fie, mai presus de toate, un adevărat Ierusalim al neamului românesc.

În tablourile votive de la Voroneț, de la Humor, de la Putna, sau din oricare altă ctitorie a sa, Sfântul Ștefan este înfățișat închinând mănăstirea Domnului Hristos și punând-o sub paza Sa. În aceste fresce se cuprinde întreaga sa slujire, aceea de a oferi totul lui Dumnezeu. În biserica Noului Ierusalim ceresc, Ștefan cel Mare al Moldovei va aduce în fața Domnului și a Maicii Sale, cu aceeași dăruire și cu aceeași dragoste, întregul neam românesc, făcându-l, prin rugăciunile, sale moștenitor al Învierii.