Despre dragostea pentru cel ce vine după tine

Premiu Special la Concursul de Discursuri

Onorată adunare, stimați invitați,

Evenimentele de care ne bucurăm, cu prilejul Serbării de la Putna din 2021, și comuniunea în care ele ne-au adus sunt dovada cea mai vie a faptului că, între toate schimbările prin care trecem ca neam, există totuși lucruri care rămân constante, spre a reflecta realitățile esențiale, fundamentale ale sufletului românesc. 150 de ani înseamnă vârste devenite etape și etape devenite file de istorie, dar mai înseamnă ceva: că timpul unui secol și jumătate poate interveni în ritmul lumii exterioare, nu însă și în ritmul bătăilor de inimă. Acum un secol și jumătate, inimile românilor băteau pe frecvența credinței în iubire, în curaj, în demnitate. Astăzi, nu s-a schimbat decât contextul istoric, căci valorile care ne însuflețesc sunt aceleași, demonstrându-ne că idealurile sădite în cuget, în inimă și în conștiințe rezistă pentru totdeauna.

Simplul fapt că am reușit să ne adunăm în număr atât de mare sub semnul unui crez al continuității confirmă, în primul rând, existența în noi a unui simț al recunoștinței. Așa începe orice ideal măreț. Nu din iluzii fără fundament se clădesc realizările durabile, ci din capacitatea prezentului de a găsi poziția optimă pe axa timpului și a valorilor, de a se revendica de la un trecut perceput drept nobil și ziditor. Și de a asuma acest trecut. Se problematizează enorm, în ultima vreme, legitimitatea studierii istoriei, a religiei, a limbilor clasice. E limpede însă că absența acestor discipline din programe ar duce la o dezorientare îngrijorătoare în rândul adolescenților. Cum poți convinge un tânăr să lupte pentru un ideal ale cărui temeiuri îi sunt necunoscute? Ce motivație îi poți aduce să afirme în continuare o cultură la care nu mai are acces? Și se mai impune o întrebare, cu ecou adânc în profilul vremurilor pe care le trăim: cât de tentați am fi să repetăm derapajele unei istorii pe care refuzăm să o învățăm?

A persevera înspre lumină și libertate înseamnă a păstra permanent în memorie ceea ce a fost. Poporul nostru a suferit de pe urma poziției sale de mijloc între Orient și Occident, a compromisurilor, a autorității uneori incorect gestionate în contextul presiunilor altor popoare. Trebuie să știm aceste lucruri pentru a ne elibera de ele, pentru a nu le repeta în viitor. Mai trebuie să știm că România nu a suferit niciodată de pe urma lipsei de curaj sau de demnitate. Indiferent de resursele pe care le-au avut sau nu la dispoziție, românii s-au ținut permanent strâns de credințele și de visurile lor, nu au lăsat niciodată capul jos, ci și-au ridicat cu smerenie privirea către Cer în timpurile de restriște și au luptat până la capăt și din toată ființa pentru adevăr. Odată ce ne angajăm în misiunea de reafirmare a specificului național la adevărata lui înălțime, găsim nu doar un teren în stare să reziste, ci și o materie primă care să ne prefigureze viitorul.

Continuitatea idealului românesc e dată, în egală măsură, de ceea ce ar putea fi descris drept un ritual al transmiterii iubirii. Privind spre trecut, realizez cât de multă dragoste au avut cei care și-au dat viața pentru libertatea de care mă bucur astăzi. Privind spre viitor, simt în mine dragostea pentru cei care vor duce mai departe suflarea românească. Duiliu Zamfirescu explica foarte frumos că „patriotismul nu e o prejudecată, după cum nu e judecată: patriotismul e un sentiment”. În astfel de termeni cred că trebuie pusă problema istoriei. Când îl iubești pe cel ce vine după tine și ai încredere în el, niciun sacrificiu nu pare prea mare, întrucât știi că merită să începi să pui cărămizi la temelia unui ideal pe care va avea cine să îl continue. Deși istoria scrisă a păstrat preponderent fapte, nu și motivații afective, undeva, în inimă, o voce îmi șoptește că tot cu acest gând a fost pusă și prima cărămidă de la Putna.

Totodată, dragostea creează motivație de a acționa. Poate că nu ne punem prea des problema patriotismului ca atare, dar tuturor ni se întâmplă să simțim uneori o dorință arzătoare de a schimba ceva, de a clădi ceva, de a lăsa în urmă o floare, un pom, o catedrală. În mod sigur nu am avea astfel de aspirații dacă nu i-am iubi pe cei ce vin după noi. Îi iubim, asta e cert, și simțim că trebuie să le transmitem drept tezaur spiritual repere ziditoare, modele adevărate de credință și curaj, direcții ferme pentru devenirea lor viitoare. Cultul lucrului bine făcut și al datoriei îndeplinite temeinic sunt simptome ale continuității și ale luptei asumate pentru viitorul în care credem. Iar faptul că nu ne bizuim pe forțele noastre pământești, ci ne așezăm idealurile sub semnul rugăciunii, deci al Divinului, denotă un simțământ orientat înspre eternitate, care dă înălțime aspirațiilor noastre. Nu apărăm valori efemere, ci valori pe care le proiectăm mai presus de timp și de probele acestuia.

Vorbim astăzi despre idealuri, despre patrie, despre demnitate: sunt cuvinte mari, cuvinte pe care, în calitatea noastră de tineri, nu suntem în măsură să le înțelege pe deplin prin mijloacele rațiunii și ale experienței. Cu toate acestea, inima noastră este în măsură să și le asume și să le trăiască. Iar asta e tot ce contează cu adevărat. În acest sens, cred cu tărie că trebuie să învățăm să ne luăm în serios tinerețea și să nu rămânem insensibili la înfloririle din noi. Suntem chemați să ne explorăm adâncul spre a ne descoperi înaltul și să transformăm rezultatele confruntărilor benefice cu noi înșine în trepte spre o solidaritate din ce în ce mai profundă. Suntem chemați să avem încredere în forța creatoare pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare dintre noi și în rostul de a ne uni sub semnul acestor forțe. Pornind de aici, totul se orânduiește armonios în lume și în suflet, rugăciunile devin spații de comuniune, iar idealurile mărețe capătă sens. Ce poate fi mai frumos decât să știi că prin tine trece o vână a Învierii și că nu ești pe cont propriu în drumul spre ceea ce vrei să îndeplinești întru lumină?

Stăm zilele acestea față către față, bucurie către bucurie, nădejde către nădejde, dragoste către dragoste. Suntem puternici prin capacitatea de a ne da seama de superficialitatea lucrurilor care ne despart și de profunzimea celor care ne aduc împreună. Împărtășim o istorie care, la rândul ei, ne determină să împărtășim credințe și zâmbete, strângeri de mână și motivații de a merge mai departe. Aceasta e adevărata Unire. Dincolo de granițele de pe hartă, dincolo de realitățile economice și politice aflate în continuă schimbare, cel mai important lucru rămâne comuniunea pe care o simțim între suflete și în numele căreia suntem dispuși să ne jertfim.

Deși astăzi jertfa nu mai presupune să stăm cu arma în mână, ea e în continuare necesară. A-ți ajuta aproapele atunci când are nevoie de tine, a-ți îndeplini cu smerenie și profesionalism îndatoririle, a învăța cu seriozitate pentru a putea să îți pui apoi vocația șlefuită în slujba țării sunt tot atâtea forme de jertfă, de biruință asupra ispitelor și asupra propriei naturi supuse păcatului. Continuitatea idealului românesc stă în activitățile și trăirile noastre cotidiene, în modul în care ne raportăm la ele și în capacitatea de a le face roditoare pentru cei de lângă noi. Până vom fi chemați la fapte mari în sens istoric, e important să ne pregătim prin demnitatea conduitei de fiecare zi, prin formarea deprinderii de a face lucrurile bine, de a pune suflet și dăruire în toate. Cu cât ne uităm mai atenți în jurul nostru, putem observa că, dincolo de aparențe, societatea și timpurile în care trăim ne oferă subiecte serioase de jertfire. Patriotismul e chemat să se afirme în tot ceea ce stă în măsura noastră de tineri.

În speranța că am reușit să vă aduc măcar o mică lumină în ochi și în suflet, închei prin a vă pune la inimă acest gând: nu există rupturi definitive în istorie. Idealurile continuă, se adeveresc prin tot ceea ce facem, simțim și gândim. Suntem mai uniți decât ne dăm noi înșine seama că suntem și putem ajunge mai mult decât orice am nădăjduit vreodată să fim. Rugăciunea smerită, credința curată și iubirea de aproapele au aprins la Putna o flacără vie. Prezentul nostru e chemat să întrețină această flacără și să o transmită, asemenea Luminii de Înviere, din mână în mână, de la suflet la suflet, din generație în generație.

Să ne ajute Dumnezeu să ne putem ridica la înălțimea darurilor și a forței pe care a pus-o în noi!