Reîntoarcerea la izvoare

Premiul I la Concursul de Discursuri

Înaltpreasfințiile Voastre,

Preacuvioase Părinte Stareț,

înalți demnitari,

cuvioși părinți,           

cuvioase maici,

onorați oaspeți,

Suntem împreună, aici, pentru a fi părtașii unei mari bucurii. Soarele acestei bucurii este același care, de mai bine de 500 de ani, trăiește prin cea mai dreptă mărturie istorică – sufletul neamului însuși. Dar amintirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt nu este doar un simbol al trecutului; icoana voievodului e o putere care ne mișcă și ne conduce în prezent. Ca și acum 150 de ani, trăirea iscată de prezența sa în istorie ne-a adus împreună și ne dă imboldul de a fi asemenea lui: mai drepți, mai înțelepți și mai întăriți sufletește. Puterea marelui domnitor e vie și creatoare, iar o parte a țării încă răspunde chemării sale.

Într-un fel, venirea noastră la Putna este o întoarcere la izvoare. Căci întocmai ca râul care-și trage puterea din înălțimile munților, la fel și un popor își trage esența din înălțimile spirituale agonisite în timp: folosirea aceleiași limbi, împărtășirea aceleiași credințe, cristalizarea unei moșteniri culturale comune. Izvorul, înțeles astfel, este trecutul nostru întrupat prin cultură. În fața spiritului de nestatornicie al curgerii timpului, izvorul ne redă demnitatea unicității, demnitatea de a fi noi înșine, în fața altor culturi și altor istorii.

Dar nu numai ostenelile și creațiile înaintașilor ne definesc pe noi, românii de azi. Râul, pornit din izvor, își adâncește matca neîncetat, zi de zi. Tot așa, identitatea noastră națională s-a născut din izvor și renaște mereu, prin râul care devine. Fiecare dintre noi, născuți în izvorul limbii și culturii române, prin înaintarea noastră în viață, cultivăm identitatea poporului român, în prezent. Acest adevăr se impune a fi spus răspicat: fiecare român, din țară sau din afară, zilnic, prin toate faptele sale, la lucrul său, la școală, în universități și în adunări, construiește identitatea comună a tuturor. Lucrând unul împotriva altuia și căutând adesea prilej de dezbinare, identitatea noastră riscă să se șteargă. Dimpotrivă, adunându-ne în jurul unui țel mai mare, identitatea noastră va fi de nezdruncinat: oricâte furtuni și încercări se vor abate asupra noastră, idealul comun ne va arăta drumul binelui și al dăinuirii!

Înțelegerea acestui ideal este motivul profund al întâlnirii noastre. Identitatea noastră culturală, păstrată de secole între aceste sfințite ziduri, e piatra din capul unghiului care susține edificiul național prezent. Mănăstirea Putna, prin moștenirea ei spirituală și istorică, este izvorul, iar noi suntem râul. Râul își limpezește apele, iar noi ne căutăm idealul, aducând în fața fraților români de pretutindeni întrebările fundamentale: cine suntem, unde ne găsim și, mai ales, ce trebuie să facem.

Pentru a răspunde primei chemări, privim mai întâi în urmă. Creațiile fondatoare – limba, credința, tezaurul cultural – sunt chezășia existenței noastre ca neam. Căci întocmai cum râul nu poate exista fără izvor, tot așa identitatea prezentă nu se poate fundamenta decât pe identitatea spirituală originară. Manifestările acestei identități au răspuns, spontan și imediat, oricăror suprimări și constrângeri.

Unei politici de rusificare de-a lungul a 200 de ani, românii basarabeni i-au răspuns cu poduri de flori. Oamenii care au mers pe jos sute de km pentru a ajunge la Prut, aducând cu ei icoane, drapelul tricolor, portretul lui Eminescu și al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, erau mânați, sincer și firesc, de identitatea lor istorică, de izvorul care îi chema acasă. În Hârbovățul Basarabiei natale, identitatea românească a trăit mocnind de secole și a găsit puterea să reînvie într-o clipă. Cântecele mamelor noastre au fost mai puternice decât tancurile.

Închisorilor și torturii unui regim care ne-a răpit nu doar pâinea, ci și sufletul, neamul nostru i-a răspuns cu sfinți și mărturisitori. Credința ortodoxă, ca parte componentă a identității, a lucrat prin acești oameni, cărora le spunem cu evlavie: sfinții închisorilor, cei mai vrednici urmași ai lui Ștefan!

Dar, să fim drepți, onorată adunare! Orice popor, în parcursul său istoric, are și scăderi. Nu toți lucrează deodată spre bine și adevăr: cei care au prigonit în închisori au fost tot dintre noi. Cei care au rezistat au fost puțini; complici sau tăcuți au fost mulți. Nu întotdeauna ne-am ridicat la înălțimea șansei istorice: nu am știut să prefacem podurile de flori peste Prut în poduri de piatră. S-o spunem ferm: greșelile trecutului nostru nu le vom trece cu vederea, ci, împăcându-ne cu noi înșine, vom trage din ele acele învățăminte pe care orice om înțelept are grijă să le transmită celor ce vin după el. Dar cum un om înțelept nu-și face carte de identitate din neputințele sale, nici noi, ca neam, nu ne vom face stindard din neîmpliniri. Meritul cel mai mare al cultivării identității este discernământul: fără a uita de scăderi, așezăm la temelie valori luminoase și ziditoare.

Această temelie identitară însă trebuie păstrată și cultivată cu grijă. Izvorul te întărește cât timp este limpede. Portul tradițional e parte a identității doar atâta timp cât e autentic: vom cinsti și vom purta cu demnitate numai o ie țesută cu grijă, cinstind tradiția căreia îi aparține. Vom cultiva respectul și prețuirea istoriei prin adevăr și rigoare: naționalismul gălăgios și înfumurat, folosit în scopuri ideologice, nu formează identitatea noastră. Câți suntem credincioși, vom mărturisi credința mai ales prin fapte de iubire de Dumnezeu și de aproapele, alungând de la noi sămânța răzvrătirii și a militantismului agresiv. Vom cinsti limba română doar valorificându-i întreaga bogăție de sensuri și de poezie, fără a împrumuta de la alte limbi ceea ce noi înșine avem din belșug. Atunci și numai atunci limba ne va răsări ca o comoară „în adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată”.

Față de moștenirea spirituală a trecutului, dată de izvoare, identitatea prezentului e râu învolburat. Să nu ne lăsăm amăgiți cu privire la a doua întrebare: unii dintre noi se găsesc într-un un ceas al dezbinării și al dezrădăcinării.

Să ne întrebăm: suntem uniți? Cât de uniți suntem cu cei peste cinci milioane de români care au plecat de acasă, ajungând să-și întregească familiile doar de sărbători? Unii dintre ei, cu ajutorul tehnologiei, ne sunt alături acum. Numai ei știu câte doruri îi frământă. Uneori, noi, cei rămași acasă, îi condamnăm și mai mult la exil. Adesea, în dezbaterile asupra celor mai importante probleme ale țării, nu adevărul, nu găsirea unui răspuns, nu binele obștesc ne călăuzesc, ci înălțarea trufașă a propriei păreri. Și apoi, privindu-ne în oglinda părtinitoare a recunoașterii celorlalte neamuri, să ne întrebăm: ne place ce vedem?

Unii dintre noi, căutându-și rostul, s-au îndepărtat de izvor. Alţii, negând prezentului orice bine, se refugiază în trecut. Să nu lăsăm acest început de dezbinare să zacă înlăuntrul țării! Nu trebuie să existe nicio ruptură între românii care aleg să cultive tradițiile și cei care își amintesc de ele mai rar, atâta timp cât cu toții ne regăsim în aceleași valori fundamentale care ne conturează identitatea. Nu trebuie să existe nicio ruptură între grăbiții acestui veac, care nu știu de ce le este sete și cei mai statornici dintre noi, care aleg să curățe fântâna, atâta timp cât toți coborâm din același izvor. Nu trebuie să existe nicio ruptură între multele feluri de a fi român astăzi, atâta timp cât felul individual în care ne manifestăm identitatea este unul creator, adică orientat spre înnobilarea prezentului. Vindecarea nu se poate face decât printr-un larg consens asupra acelor valori care ne clădesc identitatea: limba, credința, cultura. Căci valorile trecutului, când sunt asumate integral, sunt o permanentă și imperativă invitație la creație, la înaintare. Cum frumos spunea un mare duhovnic: „a merge, nu a zice, înseamnă a ajunge”.

Dar unde vrem să ajungem? A treia întrebare e cheia de boltă a întâlnirii noastre: ce trebuie să facem?

Întâi, să scoatem câteva îndemnuri din faptele tinerilor de acum 150 de ani, al căror ideal îl continuăm azi.

Acei tineri, la 1871, urmăriți de autoritățile austriece și în toiul unui război care i-a obligat să-și amâne lucrarea preț de un an, au reușit să organizeze prima Serbare a românilor de pretutindeni și primul Congres al studenților. Tinerii de atunci nu aveau internet, călătoreau zile întregi de la Viena la București, erau ca într-un exil, reveneau iar, unii mureau în străinătate, dar niciunul nu a uitat că există un ideal mai mare, al „unității în gând și în simțire” a tuturor românilor și un proiect politic de consolidare a națiunii române. Dacă ei au reușit să le împlinească pe toate în condițiile de atunci, astăzi, în vremuri de pace și libertate, într-o lume a comunicării rapide, nu s-ar putea face mai multe? Să folosim dar libertatea și mijloacele pe care le avem nu spre lene și mulțumire de sine, ci spre creație valoroasă și lucrare pragmatică. Așa încât, creația și lucrarea noastră, ca și cea a tinerilor de acum 150 de ani, să se înscrie în temelia identității și să ne reașeze, ca și atunci, pe harta lumii.

Tinerii de la 1871, studenți la cele mai mari universități ale Europei, nu au pus niciodată la îndoială necesitatea de a se întoarce acasă pentru a construi instituții, modelându-le după tradițiile și legile țării. Dar eu, student basarabean la București, oare nu m-am gândit să plec din România și să-mi împlinesc rostul în altă parte? Din exemplul generației lui Eminescu și Slavici, se mai desprinde un îndemn: să învățăm cât mai multe din marile școli ale lumii, să înțelegem obiceiurile și legile lor, ca apoi, cu toate aceste cunoștințe, să ne întoarcem acasă, pentru a construi prezentul țării noastre prin propriile puteri. Când atâtea sunt de făcut la noi acasă, când avem atâtea ocazii de a ne manifesta și de a deveni cei mai buni în domeniul pe care l-am ales, când întregul nostru patrimoniu natural și istoric așteaptă a fi redescoprit și valorificat; în mijlocul acestui potențial de excelență și creștere, oare nu e păcat să plecăm și să rămânem în altă parte, unde totul ne pare gata făcut?

Tinerii de la 1871 nu au ales în zadar ca loc de întâlnire Mănăstirea Putna, Ierusalimul neamului românesc. Într-o Bucovină ocupată, sub o permanentă supraveghere, bisericile și mănăstirile erau oaze de românitate: la Putna se putea răsufla liber. În vreme aceea, la Paris, exista o singură biserică românească; astăzi, sunt zeci. În jurul acestor biserici, ca și acum 150 de ani, românii plecați de acasă își regăsesc identitatea. Ca și atunci, să ne apropiem de cei plecați, nu prin promisiuni și campanii zgomotoase, ci mai ales prin Biserică.

Așadar, cu aceste modele în suflet, să ne îndreptăm toate energiile spre prezent. Premisele înflorii de atunci le avem și acum. Ne rămâne doar ca din trecutul nostru să extragem seva unei nestăvilite puteri de muncă și de creație în prezent. Căci a fi viu înseamnă a fi continuu și integral prezent. Sacrificiul ce ni se cere acum e o prezență continuă: prezenți pentru a ne ajuta aproapele, prezenți pentru a renunța la dezbateri inutile, prezenți pentru a ne împotrivi răului și legilor strâmbe, prezenți pentru a ne înălța școala și dăscălimea, cele mai importante instituții ale țării, prezenți pentru a fi mereu politicoși și atenți unii cu ceilalți, prezenți pentru a regăsi dreapta judecată care, odinioară, a condus la făurirea României Mari, prezenți și neșovăielnici în luptă, dar, mai ales, prezenți și neclintiți în iubire.

Asemenea credinței care, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, este ființarea lucrurilor nădăjduite și vederea celor nevăzute, la fel și idealul patriei noastre comune este și unul nevăzut, dar pe care se clădește tot ce vedem în jur. Acest spațiu de libertate și responsabilitate, de dreptate și credință, căruia îi spunem țară, dăinuie și nădăjduim că va dăinui doar în măsura în care sacrificiului de sine va lucra în fiecare dintre noi. Nu mijloacele ne lipsesc, nu șansa istorică, ci o iubire de țară adevărată, adică lucrătoare, jertfitoare de sine și orientată spre rodire în prezent.

Și întrucât iubirea, după cuvintele Scripturii, nu cade niciodată, nici țara, iubind-o, nu va cădea. Iar soarele acestei bucurii care ne-a adus astăzi la Putna, la izvoarele neamului, va străluci și în inimile noastre. Căci așa cum Ștefan cel Mare și Sfânt ne-a adunat din nou, fiindu-ne imbold de acțiune în prezent, tot așa reperele trecutului trebuie să ne fie punct de pornire către noi realizări. Doar astfel, imaginea acestei frumoase serbări de la Putna din anul 2021 va rămâne în amintirea celor care vin după noi nu doar ca un simbol al continuității unui ideal, ci va trezi în ei idealul însuși.

Care ideal?

Acela de a ne primeni în fiecare zi, prin tot ce facem, identitatea: sufletul viu al țării.