Silvian-Emanuel Man

Continuitatea unui ideal: învierea neamului românesc

Premiul al II-lea la Concursul de Discursuri

Frați români de pretutindeni,

 

Astăzi, la aniversarea a 150 de ani de la Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni și de la Primul Congres Studențesc al junimii academice române, se cuvinte să dăm cel mai înalt omagiu și cea mai scumpă cinstire înaintașilor noștri. Căci de acolo, din bolta cerului, de la dreapta Tatălui, pentru nimic nu se bucură aceștia mai mult ca pentru cunoașterea, asumarea și continuarea idealului de veacuri al națiunii Române de către noi, cei de astăzi.

În fața mormântului lui Ștefan cel Mare și Sfânt, în fața atâtor veacuri de jertfe ale strămoșilor, pe umerii noștri apasă greutatea jugului pe care încă nu l-am primit, pe capetele noastre stă povara cununilor de care nu ne-am învrednicit, iar în inima noastră apasă durerea poruncii iubirii pe care încă nu am împlinit-o.

Degeaba spunea bătrânul cronicar Miron Costin că „nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi”, atâta timp cât oamenii mari ai istoriei noastre au arătat puterea și slava lui Dumnezeu, cârmuind vremurile spre libertatea și demnitatea noastră.

Un fapt cert, și recunoscut de toți istoricii de bună credință de ieri și de azi, de aici și din alte părți, este că neamul nostru, deși împărțit în mai multe țări, cnezate și voivodate, de la formarea sa și până la realizarea unității de neam într-un singur stat, s-a recunoscut întotdeauna a fi unul singur, având o singură limbă și o singură lege românească, lege însemnând atât drept, cât și credință, român fiind cel care îl mărturisește pe Hristos în limba română. Iar această recunoaștere au adus-o și străinii, referindu-se despre noi drept vlahi, blachi, volohi, romini și așa mai departe, iar pământul acesta, în Renaștere, numindu-l Romania, Romandiola, însă în întregimea sa i-au spus Dacia.  

Iată, așa apare întreg pământul românesc în arhivele venețiene, iar Ştefan cel Mare este numit într-un document al Ducatului de Milano drept Re De Dacia, adică Rege al Daciei, iar în alte părți țar al Moldovei, adică împărat. Pentru că pe lângă măreața operă ctitoricească și vitejeasca lucrare a armelor spre apărarea țării și a creștinătății, pentru care a și primit titlul de Athleta Christi atlet al lui Hristos, Ștefan cel Mare este întemeietorul unității politice a neamului nostru și părinte al națiunii române. Prin preluarea controlului asupra Țării Românești și prin impunerea ca domn a lui Laiotă Basarab, prin administrarea cu sârguință a posesiunilor sale transilvane și, mai ales, prin înființarea episcopiei ortodoxe de Vad, lângă Dej, nu departe de Maramureșul istoric, din care se trage neamul primilor domni ai Moldovei, și a episcopiei de Feleac lângă Cluj, Ștefan cel Mare a realizat primul gest politic în direcția unității de neam, sub un singur domn a românilor. Întinderea posesiunilor transilvane ale domnului de la Suceava erau așa de mari, încât Ștefan ajunsese la finele veacului al XV-lea să fie numit chiar „conte al Transilvaniei”, fiind printre cei mai mari latifundiari din regatul ungar. Iar întinderea artei și profunzimea culturii dezvoltate în perioada domniei sale de aproape jumătate de veac sunt nu doar temeiul culturii noastre, ci chiar șansa culturii și viețuirii creștine din spațiul Mediteranei, la apusul existenței Imperiului Bizantin, prin ctitoriile și daniile date de Ștefan Sfântului Munte Athos, în tradiția marilor împărați și ctitori, apărători ai creștinătății, transformând țărișoara aceasta într-un veritabil Bizanț după Bizanț. Ce bărbat a mai stat la fel, în fața istoriei, plâns de dor de o țară întreagă, sute de ani?

Doar Mihai Viteazul, „domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”, care, deși a reușit vremelnic să țină la un loc sub sceptrul său cele trei mari țări românești, a arătat unei Europe întregi căutarea noastră pentru unitate cu așa o ardoare, încât, după cum spunea Nicolae Iorga, „nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de curată și desăvârșită poezie”. Iar asemenea lui Ștefan, domnul Mihai a arătat că unitatea de neam a românilor este posibilă doar prin unitatea lor de credință. Astfel, printr-un tratat bine ticluit cu principele Transilvaniei, anterior unirii, și-a trecut în grijă toată bisericile ortodoxe din Transilvania, ctitorind în Alba Iulia biserica ortodoxă care a devenit Mitropolia Bălgradului.

Sau domnul martir Constantin Brâncoveanu, care nu numai că s-a luptat pentru credința ortodoxă a românilor transilvăneni la începuturile uniației și pentru unitatea politică a tuturor românilor din cele trei țări, dar prin măreața sa operă de editare de carte i-a susținut pe toți creștinii din Balcani și din bazinul mediteranean în acele vremuri grele de prigoană și lipsuri. Unde am fi noi astăzi fără moștenirea culturii brâncovenești dar, mai ales, fără scumpa moștenire a sângelui marelui domn, care a preferat mucenicia în schimbul lepădării de credință?

Iată, vedeți, că nu degeaba Petre Țuțea spunea că „voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica”, iar „dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea și omul!”.

Însă, odată cu intrarea Țărilor Române sub influența tot mai puternică a celor trei mari imperii înconjurătoare (Rus, Otoman și Habsburgic), odată cu sluțirea trupului țării Moldovei prin pierderea Bucovinei, în 1775, și a Basarabiei, în 1821, în tumultulul schimbărilor sociale, al modernizării și al revoluțiilor din epocă, puterea și poate chiar și vrednicia domnilor a început să scadă. Atunci, Dumnezeu, în chip tainic, a pus sămânța responsabilității viitorului națiunii în inima tinerilor, a studenților români, care, fie plecați la studii din Moldova și Țara Românească spre Berlin și Paris, fie plecați din Transilvania și Bucovina spre Budapesta sau Viena, au căutat „în numele Domnului”, să-și învieze neamul și să-și tocmească patria, întocmai precum le-a cerut Tudor Vladimirescu românilor.

În această continuitate istorică s-a ridicat un nepot al Horea, Avram Iancu, căpitanul tineretului românesc din Transilvania, proaspăt absolvent de drept, sub apelul căruia, într-un „sfat al tinerilor”, s-a decis organizarea Adunării Naționale de la Blaj din 1848 și sub chemarea căruia s-au strâns mii de moți și de români din toată Transilvania pentru a-și „stoarce libertatea prin luptă”. Deși acțiunile sale de atunci în direcția obținerii de drepturi pentru românii din Transilvania au fost „fără mult succes”, după cum mărturisea și el, lupta sa a aprins flacăra tineretului românesc. În testamentul său din 1850 și-a lăsat toată averea națiunii, „întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi”.

Dar odată cu Revoluția din 1848, războaiele elitei noastre naționale s-au mutat de pe câmpurile de luptă în amfiteatre, saloane, gazete și închisori. Fii de boieri din Moldova și Țara Românească, adunați în capitala Franței, au înființat Societatea Studenților Români de la Paris, centru de formare al generației pașoptiste în frunte cu Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Golescu, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu și alți făuritori ai Unirii Principatelor Române din 1859 și ai statului român modern.

Iar testamentul lui Avram Iancu avea să fie adus la împlinire de către fii de țărani, comercianți sau nobili români care, urmând în special cursurile facultăților de Drept, Teologie și Filosofie, aveau să devină elita pe care să se bazeze renașterea unui întreg popor: preoți, avocați, învățători și profesori, gazetari, intelectuali, care să scrie și să spună unei lumi întregi bucuriile, durerile și aspirațiile unui popor.

Așa s-a ajuns până la studențimea română din Viena, care „unită în cuget, unită în Dumnezeu”,  adunată de Mihai Eminescu și de Ioan Slavici într-o singură Societate numită „România Jună”, a pus la cale Serbarea de la Putna, închinată „Eroului. Învingătorului. Apărătorului existenţei române. Scutului creştinătăţii. Lui Ştefan cel Mare.” Întreaga noastră istorie și întreaga luptă de afirmare a națiunii române și de unitate a neamului românesc s-a transformat odată cu momentul Putna 1871. În acea perioadă s-au pus bazele strategiei de care avem nevoie și astăzi: pregătirea temeinică a unei tinere generații de intelectuali capabilă să preia frâiele țării, să cucerească instituțiile statului și să afirme aspirațiile adânci ale poporului român, respingând „formele fără fond” și strângând la un loc toate energiile creatoare ale neamului românesc pentru a face din cultura românească o cultură majoră. Atunci, A.D. Xenopol i-a chemat pe toți să lucreze neobosit, în unitate, spre „aflarea și răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credințelor, năzuințelor și speranțelor noastre comune în unul și același viitor, și să asigure împlinirea acelui viitor însuși”. Iar Mihai Eminescu spunea că „ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte”, idee la care sufletul său „ţine ca la el însuşi”.

Atunci, când și-a asumat acest fapt măreț al învierii neamului nostru, studențimea română a și început să urce Golgota suferinței. Ciprian Porumbescu a petrecut în închisoare, trei luni, pentru cauza națională, fiind inspirat acolo să compună Hora detrunchiaților adică a studențimii române ruptă de trupul țării. Iar Eminescu avea să devină ținta serviciilor secrete austro-ungare, fiind considerat un dușman al statului pentru activitatea sa.

În acest timp, studențimea română din Transilvania, care studia la Budapesta, se organizase în Societatea Academică „Petru Maior”. De aceasta se leagă mari nume ale istoriei noastre și ale luptei pentru drepturile naționale ale românilor din Ardeal: Vasile Goldiș, Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu. Iuliu Maniu făuritor al Marii Uniri ca președinte al Societății „Petru Maior” și-a riscat condiția de student redactând și îndemnându-și colegii să semneze un manifest în sprijinul afirmării drepturilor naționale ale românilor din Ungaria și participând activ, alături de colegii săi, la Mișcarea Memorandistă. Colegi de-ai săi, studenți și fruntași ai mișcării naționale, aveau să fie condamnați la închisoare pentru curajul lor.

Mai toți făuritorii Marii Uniri de la 1918 au fost rodul spiritului, organizării și jertfei din aceste societăți studențești, a căror activitate națională a ajuns să fie pedepsită de autoritățile de la Viena sau Budapesta. Alături de ei, s-au jertfit și tinerii români pe câmpurile de luptă, dar și copiii care au rămas orfani acasă, fără tată, jertfindu-se pentru frații lor. Mărețul act al unirii tuturor românilor într-un singur stat nu a venit doar cu bucuria reîntregirii, ci și cu mari provocări și suferințe.

În anii de după Marea Unire, studenții au fost primii care au întrevăzut pericolul comunismului, întruchipat de Uniunea Sovietică, care prin, greve, proteste, manifeste și agenți ai revoluției bolșevice deplângea actul măreț al Unirii și propovăduia o Românie fără Armată, fără Rege și fără Hristos. Tinerimea și-a asumat inclusiv apărarea țării, cu arma în mână, în cazul unei ocupații sovietice.

Cu toată nepriceperea ei tinerească, studenţimea română de atunci, în numele întregului Neam, purtând crucea, care a menţinut unitatea poporului român de-a lungul veacurilor, s-a ridicat cu sufletul la luptă! Studenţii şi-au atras de partea lor profesorii şi intelectualii de marcă ai vremii: Vasile Pârvan, Simion Mehedinţi, Nicolae Iorga, Ion Găvănescul, Nichifor Crainic, Dimitrie Gusti. Rodul: marea generaţie interbelică, elita intelectualităţii româneşti. Nume precum Mircea Vulcănescu, Ion Barbu, Radu Gyr, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Constantin Noica, Dumitru Stăniloae, Gheorghe Racoveanu, Ernest Bernea, Vasile Băncilă şi mulţi alţii, care au înălţat coloana infinitului culturii româneşti în sufletele tuturor românilor. Loviți de lipsuri materiale, și-au construit singuri cămine și au ridicat biserici. Sub scăderile democrației de atunci, acești tineri au ajuns să sufere în închisori pentru dragostea lor de țară și pentru cutezanța de a critica neregulile morale sau legale din stat. Acolo au învățat rugăciunea continuă, ascetică, și au descoperit că doar dragostea jertfelnică, până la moarte, este garanția unității. România Mare a încetat să mai existe odată cu dispariţia generaţiei interbelice prin asasinarea ei fizică în lagăre şi închisori sub cele trei dictaturi: carlistă, antonesciană şi mai ales cea comunistă.

În acei ani tulburi de la finele celui de-al Doilea Război Mondial, tinerimea a fost iarăși garantul demnității naționale: prin proteste, rezistență armată sau mărturisire în închisori. Vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania a fost în anii studenţiei sale preşedinte al Centrul Studenţesc „Petru Maior” din Cluj, conducând greva studențească anticomunistă și antirevizionistă din primăvara anului 1946. Tânărul student în agronomie Ion Gavrilă Ogoranu, alături de colegii săi, a luat arma în mână și a plecat în munții Făgărașului să lupte cu armata de ocupație. Alți tineri, precum Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Constantin Oprișan, Gheorghe Calciu sau tânărul monah Iustin Pârvu aveau să devină torțe de lumină și credință în temniță, suferind pentru Rege, pentru țară, pentru Hristos și Neam. Mii de studenți și elevi au fost arestați, întemnițați și schingiuiți în închisorile și lagărele de la Pitești, Jilava, Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Târgșor, Sighet, Baia Sprie și Canal, în încercarea regimului comunist de a schimba fibra neamului acesta printr-o cumplită „reeducare”. Unii au murit mucenicește, iar cei pe care i-a binecuvântat Dumnezeu ca să iasă i-a lăsat spre mărturie a faptului că virtutea și unitatea, în cele mai grele momente, se reazămă în dragostea jertfelnică, chiar și cu prețul morții!

Dintre aceștia, oameni precum părintele Constantin Voicescu sau arhimandritul Sofian Boghiu au îndrumat, în 1990, tinerimea academică bucureșteană care, în noaptea Sfântului Gheorghe, s-a adunat să ceară o țară liberă de neo-comunism, generație care a căutat să refacă legătura cu vechea Românie, ruptă de comunism, chiar dacă a avut de înfruntat bătăi și maltratări din partea minerilor. În 1992, aceeași studențime română, sub îndrumarea marelui duhovnic și teolog, părintele Dumitru Stăniloae, și cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, a pornit pe jos, în marș, de la Chișinău la București, în ceea ce s-a numit „Drumul Crucii”, aducând pe brațe crucea și dorul Basarabiei. Iar în 1995, studențimea din Chișinău a protestat împotriva tentativei puterii de atunci de a elimina limba română din învățământ și a o înlocui cu așa-zisa limbă moldovenească.

Însă toate aceste eforturi ale studențimii române ar fi fost imposibile sau cel puțin mult mai anevoioase, dacă nu ar fi existat câțiva mari bărbați ai istoriei noastre, sprijinitori ai tineretului românesc, dintre care unii ne privesc astăzi din sinaxare. Sfântul Ierarh Andrei Şaguna a pus bazele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român ASTRA, alături de Gheorghe Barițiu și Timotei Cipariu și a susținut studenții și elevii români la studiu, punând totodată temelie învățământului primar românesc în Ardeal. Avocatul Emanuil Gojdu și-a pus întreaga avere la dispoziție pentru același scop. Asemenea, fratele de luptă al lui Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, a înființat Societatea Transilvania, urmărind susținerea la studii a studențimii române. Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, canonizat drept Sfântul Iosif cel Milostiv, a rămas cunoscut în rândul studenților și elevilor ieșeni drept un mare binefăcător, prin susținerea pe care a acordat-o acestora în perioada în care a fost Mitropolit al Moldovei prin burse, achitarea taxelor de studiu, a cheltuielilor de cazare, susținerea cu o masă caldă, cărți, rechizite, dar mai ales cu încrederea pe care le-o dădea tinerilor. Unde este astăzi un Andrei Șaguna sau un Emanuil Gojdu să susțină lupta tineretului românesc, unde este un Iosif cel Milostiv să-i mângâie pe cei abătuți și lipsiți? Unde este acum un Vasile Pârvan să scuture spiritul studențimii, arătându-i fiecărui tânăr datoria vieții sale, sau preot Gheorghe Calciu să cheme tineretul la lumină?

Astăzi se plâng unii, zicând: „Nu avem modele!” Iată modelele! Iar acum vă întreb: unde sunt astăzi faptele noastre în raport cu cele ale înaintașilor? Câți dintre noi sunt gata să iasă în față și să spună: „Îmi pun întreaga tinerețe, credința, trupul și chiar și viața mea pe altarul țării spre învierea acestui neam!” așa cum își spuneau tinerii amintiți anterior …

Bănuiesc că unii priviți cu mirare, iar alții abia acum ați aflat destinul istoric al tineretului românesc: de la Ștefan cel Mare, la Mihai Viteazul, la Constantin Brâncoveanu, Avram Iancu, prin Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, la Iuliu Maniu, Tudose Popescu, la Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu și toți mărturisitorii din închisori, la tinerii din Piața Universității și până astăzi, la noi. Iată genealogia jertfei neamului românesc, care ne înnobilează pe noi și ne obligă la jertfă! Prin Serbarea și Congresul de la Putna din 1871, întreaga studențime a devenit urmașa în domnie a lui Ștefan, iar de aceea Petre Țuțea l-a și numit pe Eminescu „sumă lirică de voievozi”. Iar prin studențimea română luptătoare, de la Eminescu încoace, am devenit și noi părtași ai aceleiași îndatoriri. Jertfa tineretului românesc să ne facă conştienţi că nimic, niciodată, nu este de ajuns pentru păstrarea deplină a integrităţii sufleteşti, religioase, culturale, politice, economice şi teritoriale a Neamului Românesc. De aceea trebuie să fim mereu într-o stare adâncă de priveghere la hotarele zilei de mâine. Căci precum sute de ani „o căruță de țărani a ținut în șah imperii”, tot așa, astăzi, o mână de tineri cu un ideal măreț poate să răstoarne clipa.

În învolburarea de după 1989, în căutarea revenirii la starea anterioară instaurării regimului comunist, prea mulți au căutat soluții lumești. Prea mulți au năzuit tot felul de planuri și programe, prea mulți s-au pierdut după câștiguri materiale și așa-zise idealuri sociale, materiale, prea mulți au căutat să înființeze tot felul de grupuri, de partide. Însă, până acum, nimeni nu și-a pus problema să înființeze un întreg.

Acum, în al unsprezecelea ceas al istoriei noastre, tineretul românesc este chemat aici, la Sfânta Mănăstire Putna, la mormântul Marelui Ștefan Voievod, să se adune sub steagul Sfântului Gheorghe și să pornească din toate forțele sale vii o uriașă operă de regenerare morală a acestui neam!  

În duhul lui Eminescu și al lui Xenopol, precum și al mărturisitorilor din închisori care au trăit până în acest veac, să ucidem poftele, patimile și egoismul din noi, ducând lupta cea bună și cea dreaptă cu răul cel mai mare din noi, care ne ține în neunire, neștiință și neputință. Să luptăm cu păcatul, precum zice Apostolul Pavel: până la sânge! Singura cale de a ne îmbunătăți condiția în viața aceasta este să biruim materia inertă și să ne căutăm locul în viața de apoi. De 30, de 100, de 150, de aproape 2000 de ani, soluția pentru noi este aceeași: Să împlinim cuvântul Evangheliei, porunca iubirii, care zice să ne iubim unii pe alții, precum și Hristos ne-a iubit pe noi prin pătimirile și jertfa sa pe Cruce, exact ca înaintașii noștri care s-au pus rămășag pentru un întreg popor. Da, vom fi luați în derâdere! Vom fi huliți și batjocoriți, scuipați și loviți din toate părțile. Să lepădăm falsa smerenie care acoperă frica unora dintre noi care vor să ascultăm mai mult de mai marii zilei, în loc să ascultăm de Dumnezeu! Să nu ne fie teamă de cei care ne spun, amenințător, ca să ne descurajeze, că „cel ce scoate sabia, de sabie va muri” (Matei 26:52), când tocmai Hristos pentru cuvântul Său a fost adus în fața sinedriului și prin cuvânt (adică prin interpretarea legii) a fost ucis. Căci tot El a spus că nu a venit să aducă pace, ci sabie (Matei 10:34). Timpul nu mai are răbdare și ne cheamă la jertfă! Imperativul momentului istoric îi cerne pe cei vrednici de pomenire veșnică, de cei ale căror nume se pierd ca nisipul. Căci, când vom fi chemați la judecata neamurilor prevestită în Apocalipsa Sfântului Ioan, vom da socoteală cu toții pentru dezbinarea și dezunirea dintre noi. Iar cum Împărăția lui Dumnezeu se ia cu de-a sila, tot așa și învierea neamului se ia cu de-a sila. Să împlinim testamentul bătrânului părinte Iustin Pârvu, ca mergând cu Evanghelia în față și cu Neamul în spate, să ne silim întru unitate, rugăciune, pocăință, ascultare. Pentru credința noastră, a celor ce ne asumăm această cale a Învierii Neamului Românesc, Dumnezeu ne va da gândul cel bun ca să purcedem la organizare și ne va trimite ajutor, iar dacă ne vom învrednici, va trimite și un lider pe care să îl consimțim, căci, vorba cântecului, „în fiecare suflet se mai naște un Ștefan!”. 

Doar așa vom avea energia și disponibilitatea sufletească să-i adunăm aici, acasă, la un loc, pe toți frații români de pretutindeni, mai ales pe cei din Basarabia și Bucovina, separați de vremuri vitrege și de granițe nedrepte. Şi chiar dacă nu vom reuşi „să schimbăm lumea”, atunci măcar nu vom lăsa lumea să ne schimbe pe noi! Dacă în fiecare seară, fiecare dintre noi ar adormi întrebându-se: „Ce am făcut eu astăzi pentru înălţarea României Noastre?” şi s-ar trezi a doua zi cu gândul că începe o nouă zi în care se poate pune încă o piatră la temelia viitorului nostru, altfel ar arăta ţara aceasta! Aşadar, bună dimineaţa! De tot! În zorii acestei noi învieri a neamului românesc să punem tinerețea noastră temelie pentru o nouă Românie, România Eternă, în care să înfăptuim nu pentru clipă, ci să zidim, pentru veșnicie, în fiecare român caracter de oțel și voință de fier. Ceea ce trebuie făcut, trebuie făcut. Crucea, trebuinţele, îndatoririle şi greşelile noastre nu ni le va căra nimeni. S-a pus mereu problema începuturilor unei lucrări de o asemenea amploare, fiindcă s-a uitat mereu că predecesorii noştri au pornit cu o mână de oameni. Cei de dinaintea noastră au avut bucuria de a spune: am fost cinci, suntem un milion, vom fi toată ţara! Este greu! Da! La început cei potrivnici ne vor ignora. Mai apoi, ne vor face de râs. După aceea, se vor lupta cu noi. Dar la final, hotărâți, uniți în cugete, uniți în Dumnezeu, vom învinge!

Dacă lucrarea aceasta este de la oameni, ea se va risipi, dar dacă este de la Dumnezeu, luaţi aminte ca nu cumva să vă aflaţi că sunteţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu.” (Fapte 5: 38-39)

Şi veți vedea că ziua de mâine ne va da dreptate!

Trăiască Studențimea Română!

a
Social