În 1871, studenții de atunci au simțit că este și de datoria lor să organizeze Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni, care a avut un rol important în drumul spre unirea românilor. Ce consideri că este chemată să facă generația studenților de azi?

Consider că generația studenților de astăzi este chemată, mai înainte de toate, să dea mâna cu trecutul ei. Să simtă că e de datoria ei să sape adânc în subsolul conștiinței neamului românesc și să își afle valorile, ca apoi să învețe să trăiască asumat.

Niciunii, nici alții nu am putea inspira aerul pe care l-au inhalat Eminescu, Slavici, Teclu sau Xenopol, chiar dacă îi citim. Al nostru e asfixiant și plin de praf ideologic, de prea multa noastră sfidare și de ambiția de a ne cere drepturile ori de câte ori superficialitatea propriei gândiri ne-o dictează. Nu avem nici râvna acelora de a grăi și de a apăra adevărul cu prețul desființării publice. Însă o putem imita în tăcere. În cumințenia de a face „binele” în care credem și care ne stă în putință… în tot locul (potrivit). Fără a aștepta ocazii care să ne facă să creștem în ochii tuturor. Și fără a ne răsuci în ascuțișul orgoliilor noastre împotriva lor.

Suntem chemați să facem ceea ce Eminescu i-ar fi spus lui Slavici: „Acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează… Facem ce știm și lumea vine după noi.” Învățăm să fim profesioniști dincolo de băncile școlii prin felul în care ne raportăm la cel de lângă noi: blând, decent, întotdeauna cu abnegația de care suntem capabili.

Care crezi că sunt primii trei pași pe care poporul nostru ar trebui să-i facă pentru a fi mai unit și pentru a-și (re)construi țara în care orice român și-ar dori să trăiască?

În primul rând, ar trebui conștientizat că primii trei pași se fac pe cărări deja bătătorite de urmași. E nevoie de reanimare. Poporul nostru e departe de a înțelege ce i-a făcut pe predecesori să iubească țara și să lupte pentru demnitatea ei. Încă tărăgănează efortul de a face ca zidul educației să nu se surpe. Probabil că poziția struțului, când vine vorba de mărturisirea modelelor de credință și cultură înaintea celorlalți, e cea care ne ferește, temporar, de situația în care am putea da socoteală pentru alegerile făcute. Nu ne face însă și mai puțin răspunzători de faptele comise în virtutea inerției. O punem pe seama absenței curajului, cu toate că nu acesta e cel care ne lipsește, ci înțelepciunea de a discerne între extreme.

În clipa în care am hotărî să tăiem în carne vie pentru a pune stop duplicității noastre cotidiene, calomniilor de orice soi și pretenției de a ni-i supune pe cei din jur – fără ca noi înșine să fim măcar dornici să renunțăm la idei preconcepute –, cred că am putea, ca popor, să reînvățăm drumul către Acasă. Cum altfel să trăim împăcați în țara în care ne-am născut, decât numai dând deoparte vălul de interese care ne umbrește, în mod constant, viața?! Prețuim România cât timp ne lăsăm pătrunși de tainele care fac din ea patria unor suflete mărețe. Inima lor și a noastră la unison cu „inima” Liturghiei!