În 1871, studenții de atunci au simțit că este de datoria lor să organizeze Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni, care a avut un rol important în drumul spre unirea românilor. Te regăsești în gândirea și în simțirea lor?

Nu ar fi în firea lucrurilor să nu avem în inimi aceleași simțăminte, însă nu oglindite, ci reînnoite, recunoscute și pline de o nouă forță creatoare. Însăși legea fundamentală a țării stabilește simbolurile naționale între care se regăsește imnul național, scris de pașoptistul Andrei Mureșanu, prin care vedem de lege lata ceea ce putem doar fi, întâi „cu sânge de roman”, în continuarea acesteia – nepoții „mărețelor umbre”.

Cred cu tărie că noi nu trebuie să deviem de la aceste directive, fiindcă și ei le-au urmat din rațiunea originii lor și a sufletului tânăr ce poate întoarce cursul prezentului oricând. Și întreb: Cum să nu avem aceleași simțiri dacă avem aceeași mumă?

Tentația de a prinde rădăcini pe meleaguri străine e una mare, însă nu e în câștigul nostru oricât de greu ni s-ar părea traiul în țară. Popasul, însă, în ținuturile vecine poate fi un bun prilej de a ne împrieteni unii cu alții și de a crește împreună, sub același crez – români de pretutindeni, cu suflet de creștin.

Ce consideri că este chemată să facă generația studenților de azi?

Să facă o cosmogonie! Să refacă ceea ce străbunii au fost încredințați că trebuie să facă și anume: să-și întoarcă fața către Dumnezeu și unde or vedea lumină, pe acolo să umble și să trezească conștiința fratelui, în caz că acesta nu ia aminte la cele sfinte, însă nu cu mustrare, ci prin iubire, iar atunci cel de lângă el cu siguranță nu va tăgădui Binele.

Apoi, cuvintele lui Eminescu pe care i le adresează camaradului său, Ioan Slavici, din prima seară a serbării de la Putna: „Acela ce vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează”. Să iasă din recile tenebre ale indiferenței și să împlinească o dorință a tuturor românilor pentru țara lor – enunțată de același Luceafăr: „La trecutu-ți mare, mare viitor”. Întru această promisiune de a oferi patriei cele ce i se cuvin, după veacurile în care a fost urmărită de „teroarea istoriei” (așa cum spunea Mircea Eliade), să se inspire din toate candelele celor ce au adus lumină în țară luând drept pildă viața lor, să o caute în străfundurile existenței și să o împrăștie în lume.

Nu vom putea niciodată să ne croim drum prin viață, purtând în noi respectul cuvenit înaintașilor care s-au jertfit pe acest pământ, doar privind peste gard și rumegând tot soiul de fake news dinamitate la ordinea zilei de către cele mai multe canale mass-media. Suntem chemați să ne aflăm propria cale. Numai astfel vom puteam contribui la înomenirea noastră și a celor din jur.

Patriarhia Română a declarat anul 2021 „An omagial al pastorației românilor din afara României”. Având în vedere aceasta, ce sentimente urmate de fapte consideri că trebuie să aibă românii din diaspora pentru Țară și Biserică?

Anul 2021 omagiază pastorația românilor diasporeni și nu ar trebui ca noi, cei rămași în brațele țării noastre, să-i înstrăinăm prin faptele noastre, ci să-i aducem cât mai aproape prin comportarea și prin asentimentul nostru de confrați.

Maestrul Dan Puric afirma într-o conferință că oamenii din diaspora și-au luat cu dânșii biserica, iar eu cred cu tărie că un român adevărat nu-și ia doar biserica, ci și întreaga trăire românească, făcând rai din toate cele întru care se regăsește.

Cred că românii din diaspora ar trebui să înțeleagă și să simtă că Biserica le este mamă dincolo de micimi omenești, de timp sau de hotar. Că țara e locul în care părinții, numărându-și, încet, cele din urmă bătăi ale inimii, trag nădejdea unei continue revederi cu fiii lor, cei plecați peste graniță. Mulți dintre copiii rămași acasă visează de ani buni la ziua în care își vor putea întinde din nou brațele spre grumajii aplecați de atâta trudă… Nu banii le vindecă rana unei copilării refuzate, ci dorința de a face din distanță apropiere, a petrece timpul rămas împreună. Dorul de acestea ar trebui să-și găsească ecou în străfundul gândurilor tuturor celor plecați din România și să încolțească într-un imbold de a părăsi scandările din stradă, lupta frate contra frate, în virtutea unicei șanse de a da sens unei mari familii.

De altfel, o vorbă populară spune: „Românul, când se trezește, se uită spre soare și lumina pe care o cuprinde cu ochii o împrăștie în lume”. Așadar, cei din diaspora trebuie să-și mențină demnitatea de român prin mai strânsa legătură cu țara și Biserica, pentru ca nici Dumnezeu, nici Patria Mamă să nu le răspundă acestora „Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25, 12).