În 1871, studenții de atunci au simțit că este și de datoria lor să organizeze Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni, care a avut un rol important în drumul spre unirea românilor. Ce consideri că este chemată să facă generația studenților de azi?

Nu mă simt în măsură să răspund în numele întregii generații. Asta în principal din cauză că acum 150 de ani exista un proiect național urmărit în primul rând de conducătorii politici, apoi de intelectuali etc. Firesc, studenții s-au raliat la acest proiect. Deci lucrurile erau mult mai clare, evidente. Astăzi nu mai există niciun astfel de proiect național în societatea românească. Ba, din contră, se observă o multitudine de direcții de lucru trasate de politicieni, intelectuali etc. (nu toți, dar o mare parte), majoritatea anti-naționale sau care nu au nicio tangență cu ideea de proiect comun, pentru dezvoltarea întregii națiuni. Astfel, pentru a defini o chemare a generației noastre ar trebui din start să abordăm altfel problema, fiindcă nu mai este deloc la fel de simplu sau la fel de evident ca atunci. Cred că e ceva ce numai prin consfătuiri se poate stabili. În altă ordine de idei, am considerat că menirea dintotdeauna a poporului român a fost aceea de a trăi și propovădui Evanghelia Domnului Hristos (așa cum este, de altfel, a tuturor popoarelor creștine). Dar pentru ceva mai concret, mai „aplicat” generației actuale, nu știu ce să spun. Mă voi opri la a spune că ar trebui, în orice caz, să fie derivat din această menire dintotdeauna pe care am enunțat-o.

Care crezi că sunt primii trei pași pe care poporul nostru ar trebui să-i facă pentru a fi mai unit și pentru a-și (re)construi țara în care orice român și-ar dori să trăiască?

În opinia mea, un prim pas ar fi să dăm mult mai mare importanță modului în care trăim în familie și, mai ales, modului în care ne formăm copiii. Poate nu de la noi se vor cere neapărat toate acțiunile de regenerare a neamului (nici nu se poate de altfel să se schimbe totul într-o singură generație). De aceea este foarte important ca ai noștri (viitori) copii să se formeze într-un mediu familial cât mai sănătos; pe cât se poate, să le asigurăm educația necesară pentru a deveni mai buni ca noi, din toate punctele de vedere. Aceasta e o investiție pe termen lung. Și nu numai pe copiii noștri, ci toată viața noastră de familie să încercăm să o sfințim. Pornind de aici, să încercăm apoi să sfințim viața noastră individuală, socială, profesională etc. Ambele aspecte sunt foarte importante pentru o regenerare colectivă. Biserica ar avea rolul major aici.

Al doilea pas ar fi, după ce am reușit cât de cât să ne sfințim viața personală, familială, și am reușit să ne re-înfrățim cât de cât între noi ca popor, prin sfințirea vieții sociale, să căutăm să trasăm, prin consfătuiri, prin dezbatere, prin convorbiri, conferințe etc. liniile principale pentru o mișcare de renaștere națională. Cu alte cuvinte, să căutăm să punem la punct noi, poporul (bineînțeles, prin reprezentanții cei mai de seamă ai lui, dar nu politizați) un proiect național, un proiect pe care să ne mobilizăm să-l ducem la împlinire încet-încet, prin efort colectiv, prin participarea după putere a fiecăruia.

Al treilea pas ar fi, poate, să dezvoltăm și să perfecționăm acest proiect național, această mișcare de renaștere, (după ce a prins rădăcini solide în conștiința neamului) prin temeinică organizare, prin instituționalizare, prin teoretizare, crearea de asociații etc. Astfel, să avem un suport concret și solid care să susțină această mișcare națională în lupta ei de afirmare (luptă care s-ar putea să se lovească de diferite opoziții, la diferite niveluri). Țin să mai menționez un lucru: acest proiect național al trebui să se ocupe de toate aspectele: începând cu viața duhovnicească, trecând prin viața culturală, până la economie.